joi, 22 decembrie 2016

Undeva în București trăiește o femeie și femeia are o maimuță



Troleibuzul traversa Piața Universității când X încetase, din nou, să mai existe. Deasupra Bucureștiului, cerul serii dădea un spectacol obișnuit: ca un cearșaf alb pus la spălat din greșeală cu rufele colorate, nu mai era doar roz, sau doar gri, sau doar albastru. Era un pic din toate, în fiecare secundă altfel, o cafea pe suprafața căreia barmanul desenase din spumă o inimioară, iar o linguriță o mutilase dintr-o singură mișcare. Câteva telefoane erau îndreptate spre cer, imortalizându-l pe Instagram sub hashtag-urile #cloudporn #bucharest #summersky. Pe la Obor, un alcoolic întins pe iarbă a văzut cum o mână imensă iese dintre nori și îi arată degetul mijlociu. A vrut să spună cuiva, dar nimeni nu a stat să-l asculte, așa că a adormit. Când s-a trezit, uitase. Neființa lui X durase doar câteva secunde.

I se întâmpla tot mai des să nu mai fie. Într-un magazin de reparat telefoane de pe Maica Domnului, când a plătit 500 de lei ca să-și schimbe ecranul și bateria iPhone-ului. Pe bancheta din spate a unui Uber după o operație la dentist prin care medicul îi introduse 1,3 grame de os BIO în mandibulă. La Mega Image, la raionul de brânzeturi, când alegea între un iaurt cu 2% grăsime și un iaurt cu 4% grăsime. Dispărea pur și simplu. Nu mai avea nicio conștiință de sine. Totul se întrerupea brusc, fără niciun semn prevestitor, fără nicio greutate. Nu mai simțea nevoia de a scoate telefonul din buzunar, de a deschide aplicația de Facebook și de a derula ecrane cu degetul. Nu se mai gândea că ar trebui să ceară o mărire de salariu. Perspectiva iminentă a unei boli ereditare era istorie. Chipurile care îi apăreau noapte de noapte în somn nu mai erau nici măcar o amintirie. Presiunea vieții pe pământ se dizolva, era supt într-un vid, iar în urma lui nu rămânea nimic. O clipă de neatenție universală pe care cineva o remedia rapid. Disparițiile lui X erau de scurtă durată, încheiate mereu într-un amestec de șoc, regret și curiozitate. „Unde am fost?”, se gândea. „Unde căcat am fost?” Dar gândurile acestea îl părăseau rapid, le îndepărta cu mâna, ca femeia dintr-o reclamă la Nurofen, care printr-o singură piruetă de balerină ia toată durerea.

Deși își propusese să coboare la Teatrul Național, mica lui excursie în lumea inexistenței l-a forțat să mai meargă vreo două stații. A coborât la Cișmigiu și a luat-o pe Brezoianu. Clădirea de lângă Palatul Universul, până nu de mult o ruină, era renovată. Două statui de pe fațadă, un bărbat și o femeie, i-au atras atenția. Erau dezbrăcați și aveau aripi. „Ce păcat că sunteți doar niște busturi”, s-a gândit. „Întotdeauna mi-am dorit mai mult de la statui”. A mers până la Sala Palatului, a ieșit în Calea Victoriei, a tăiat-o pe lângă Ateneu și s-a oprit la semaforul de pe Magheru. Era roșu pentru pietoni și o fetiță se urca în poala statuii lui George Enescu. X repeta în cap instrucțiuniile primite de la Y.

- După Cărturești faci stânga, dupaia e primul gang pe dreapta. Intri și cauți fostul internat. O să iasă el la tine, tu întrebi dacă aici a fost o școală de maici și o să înțeleagă. Vezi că e cam freaky, dar na, e mai ok ca un dealer din Ferentari.
- Păi și dacă nu iese?
- O să iasă, că ăsta e jobul lui. Să ai bani mărunți, că nu dă niciodată rest. Dacă te întrebă de unde știi de el te faci că nu înțelegi.

Era prima dată când cumpăra iarbă direct de la un dealer. Până acum lua prin intermediari: vreo colegă de la facultate, vreun programator de la birou. Nu mai fumase de mult, dintr-o seară de la Control când i se făcuse rău. Era cu un grup mai mare și ieșiseră din club pentru un cui. S-au oprit pe o străduță spre Eforie, fix lângă un zid pe care cineva scrisese o poezie a lui Arghezi. Voiam să pleci, voiam să și rămâi. A pozat-o și a pus-o pe Instagram, cu hashtag #tudor. Băuse deja vreo două beri și vreo două pahare de vodkă cranberry, suficient cât să-i pună capac, mai ales în combinație cu iarbă. A tras doar un fum și a simțit cum i se face rău. Jointul a mai ajuns de vreo două ori la el, dar a refuzat. Discuția era amuzantă, i-ar fi plăcut să aibă o intervenție inteligentă, dar nu a fost în stare. Două fete se sărutau lângă el, le-a spus că le iubește, toată lumea a râs și asta a fost. S-au întors în club și în aglomerație s-a pierdut de grup. S-a dus acasă și a vomitat.

Palmele îi transpirau. Găsise ușor gangul, trecuse pe sub o arcadă și ajunse într-o curte de beton spre care dădeau ferestrele blocurilor din jur. Un bebeluș plângea, cineva cocea vinete, afară se lăsa întunericul. „Ce internat, tată, că aici stau oameni”. Locul era o fundătură. „Am greșit, nu are cum să fie aici”. Se întoarse și porni spre ieșire, dar o voce îl opri.

- Nu aveți voie aici. Pe cine căutați?

La una dintre ferestre, o femeie fuma. Avea o pereche de ochelari de soare la ochi deși nu era soare.

- Scuze, caut internatul, da’ cred că am greșit.
- Ah, internatul, a spus femeia și a tras un fum din țigară. E acolo.

A arătat spre o ușă de tablă pe care X nu o văzuse. Avea unghiile albastre.

- Deci să intru pe aici?
- Da, da, hai că n-am timp.

La geam, lângă capul femeii apăru un cap de maimuță. Luată prin surpindere, ochelarista scăpă un țipăt scurt și dispăru, cu tot cu animal, după perdea.

- Bă, să-mi bag pula. Unde am ajuns, se întrebă X.

Fără prea multă convingere, apăsă pe clanță. În fața lui, ca un covor derulat cu talent pentru turiști de vreun comerciant în bazarul din Istanbul, s-a deschis o grădină verde. „Ce petrecere mișto aș da aici”, s-a gândit și a închis ușa în urma lui.

Alei pietruite, mărginite de un gard viu, șerpuiau prin gazon spre o biserică fără clopotniță. Câteva tufe de hortensii spărgeau linia labirintului. Grădina era îngrijită, dar clădirea nu. Pereții erau plini de graffiti și igrasie, geamurile sparte și acolo unde părea că a fost cândva o ușă impresionantă era acum doar o altă ușă de tablă. Mirosea a pișat. Îmbărbătat de descoperire, X s-a apropiat de unul dintre geamuri. Fața lui a întrerupt reveria unui bătrân așezat într-un fotoliu. Privea spre un vitraliu din tavan, direct în ochii unui Iisus încruntat. X tuși, iar bătrânul sări din fotoliu.

- Ai câștigat! Gata, ai câștigat!

Se clătină și se frecă la ochi. Părea să-și revină dintr-un vis. X tuși din nou și bătrânul se uită spre el.

- Nu aveți ce căuta aici, strigă. Cine sunteți?

Din buzunarul de la piept al cămășii pe care o purta scoase o pereche de ochelari de soare. Și-i puse la ochi și se apropie de fereastră. „Alt nebun”, se gândi X.

- Bună seara. Aici a fost cumva o școală de maici, întrebă.
- Ah, da. O școală de maici, da. Aici a fost o școală de maici. Haideți la intrare.

X ocoli clădirea și se opri în fața ușii de tablă. De după ea apăru bătrânul cu ochelari de soare. Era foarte înalt și într-o mână avea o trusă de scule. Băiatul făcu un pas înapoi.

- Haideți să ne așezăm aici, vă rog, spuse bărbatul și arătă spre o bordură.

Deschise trusa de scule și în ea, în mai multe compartimente, erau pliculețe cu iarbă.

- Deci spuneți-mi, care ar fi problema, îl întrebă pe X.
- Problema? Nu e nicio problemă, aș vrea niște iarbă, spuse.
- Da, asta îmi pot da seama. Dar pentru ce ați vrea niște iarbă?
- Ca să mă sparg, răspunse X și pufni în râs.

Bătrânul nu schiță niciun gest. X se opri.

- De ce vreți să vă spargeți, domnișorule?
- Cum adică? Nu știu. Ca să mă distrez.
- Haideți, știm amândoi că nimeni nu folosește droguri doar ca să se distreze.

„Ce e cu moșul ăsta, frate. Face psihanaliză acum cu mine? Să-mi dea căcatul ăla de iarbă”. Bătrânul continuă, ca și cum îi auzise gândurile:

- Drogurile sunt doar un refugiu. Nu trebuie să fii foarte inteligent ca să-ți dai seama de asta. Sunt sigur că știți. Am să vă dau ce vreți, dar aș vrea să aflu ce problemă aveți, ca să vă ofer cea mai bună soluție.
- Problemă? Chiar nu am nicio problemă. Adică nu sunt bolnav, nu am cancer sau ceva. Îmi place iarba.
- Dar nu trebuie să aveți cancer. Nu asta am spus. Mă refer la o problemă emoțională. O problemă psihică. Toți avem asta. Ce vă frământă?
- Nu-mi place deloc să muncesc. Se pune?
- Se pune, dar asta nu e o problemă. Asta e lene.

„Haide tataie, mai ești și ironic”. Bătrânul continuă:

- Sunteți într-o relație?
- Nu, de ce? Sunteți interesat, spuse X și pufni, din nou, în râs.

Bătrânul se ridică.

- Îmi cer scuze, spuse X.
- Sunt foarte mulți băieți ca dumneavoastră care vin la mine. Tineri, siguri pe ei, puși pe glume, care cred că bătrânețea și întrebările mele sunt motiv de mișto.

Din buzunarul pantalonilor scoase un briceag. X sări în picioare.

- Nu, eu nu cred asta. Mă scuzați, chiar nu am vrut să...
- ... dar ei nu înțeleg că tot ce vreau e să-i ajut să aleagă cea mai bună marfă.

Bătrânul se apropie de o tufă de hortensii și tăie una.

- Înțelegi, îl întrebă zâmbind pe X în timp ce rotea floarea între degete.
- Înțeleg, da. Mă scuzați.

„Băi frate, ce căcat e cu ziua asta”.

- Deci, vă mai întreb o dată și gata, căci și eu mă grăbesc. Care e problema?
- Păi, bun. Problema e că... Cum să zic. Problema e că uneori dispar.
- Interesant. Continuați.
- Am momente în care nu mai exist. Adică mi s-ar putea întâmpla chiar acum, cât stăm de vorbă. Să dispar în mijlocul propoziției și dupaia să revin peste câteva secunde. Mi se întâmplă tot mai des.

Bătrânul se aplecă spre trusa cu iarbă și scoase dintre compartimente un carnețel. Îl răsfoi și spuse:

- Uitare de sine. B5.

Scoase un pliculeț cu iarbă și i-l întinse lui X.

- Vedeți ce simplu a fost? Costă 80 de lei.
- 80? Credeam că e 60.
- Da, 60 e iarba. Consilierea e 20. Sper că aveți mărunt.

Bătrânul pufni în râs. X nu mai spuse nimic și scoase banii din buzunar.

- Știți pe unde se iese, da?
- Da, da, știu.

„Oare să-l întreb care-i faza cu maimuța?”

- La revedere. V-aș spune că o să ne mai vedem, dar nu cred.
- Da, păi să văd cum e marfa și vorbim dupaia.

X porni spre ieșire. În urma lui, peste grădină, bătrân, biserică, hortensii, Bucureștiul se întuneca. ”Chem un Uber, nu mai am chef să merg pe jos”.

Acasă, își pregăti un joint. Nu știa să-l facă cu mâna și folosea un aparat de rulat. Nu a pus multă iarbă, îi era frică. Întâlnirea cu bătrânul îl tulburase. La primul fum nu a simțit nimic. La al doilea, picioarele au început ușor să-i dispară. Nu îl dureau, pur și simplu dispăreau. „Ce căcat”, se gândi și mai trase un fum. Dispariția continuă, se întindea spre burtă. „Ce mi-a vândut nebunul ăsta?”. Corpul îi devenea nimic sub ochi, dar gustul țigării nu-l lăsa să se oprească. Mai trase un fum, și încă unul și încă unul. X dispăru de tot.

Într-o grădină din București, înconjurat de iederă ca într-un un crater al unei bombe de care toată lumea uitase, bătrânul înalt se pregătea de încă o noapte în biserica fără clopotniță. Fotoliul în care îl găsise X era înconjurat de zeci de lumânări ale căror flăcări pâlpâitoare ajungeau până la vitraliul din tavan. Iisus părea că se mișcă. Bătrânul se așeză în fotoliu și își scoase ochelarii de soare. În ochii lui, lumea părea un caleidoscop continuu. Fixând figura din vitraliu, spuse:

- Ți l-am mai salvat pe unul. Acum e rândul tău.

joi, 5 mai 2016

...

primele zile la un job nou
când te duci la baie cu frică
să nu te întâlnești cu un coleg
la chiuvetă
primele zile la job când nu ai
nimic de făcut
îți citești toate
articolele salvate pe facebook
despre două femei gemene din
india despre scandalul de la opera
română despre necrologul lui prince
despre cum să ai douăzeci și un pic de ani
e apăsător
primele zile la job când te duci la
mega imageul de peste drum doar ca să iei ceva
iei un raw juice cu 9 lei prea scump
te uiți cum îl cheamă pe
vânzător pe eticheta din pieptul lui scrie
marcel când ieși din magazin un câine
își face nevoile pe trotuar cei trei paznici
ai clădirii se miră de norii negri care par
să se îndrepte spre noi
iar o să se inunde aici la intrare
primele zile la job când un băiat
vine la tine la birou și-ți spune
tu ești 63
îți întinde o cartelă o bucată imensă
de gheață se desprinde dintr-un ghețar
cade în marea nordului

duminică, 24 aprilie 2016

...

Era încă soare când, în fața Liceului Maghiar, mi-am dat seama că sunt îmbrăcat într-o salopetă albă, imprimată cu siluete naive de păsări și că ăsta nu e un vis, e viața reală. Spre mine venea un țigan care ducea în spate vreo 30 de mături din nuiele și m-am gândit că dacă se uită în vreun fel la salopeta mea, mă întorc și mă îmbrac cu altceva, deși știam că nu aș mai fi ieșit din casă. Țiganul a trecut pe lângă mine fără să-mi arunce o privire, doar câteva dintre nuielele măturilor lui m-au împus și s-au șters de salopeta mea, semn că nu visez, că totul se întâmplă și că norii ăștia grași de pe cerul Bucureștiului mai sunt văzuți și de alții. Gândul mi s-a confirmat când mi-am scos telefonul din buzunar și într-un gest mecanic am deschis Instagramul, iar prima poză era o poză a cerului, mai roz în realitate decât pe ecranul meu. Am mers mai departe, pașii îmi erau ușori, bulevardul era gol și iedera pornise deja în misiunea anuală de a înghiți, sufoca și măcina Bucureștiul, ca un șarpe care-și strangulează încet, dar sigur, victima. Și ce sfârșit onorabil, să dispari sub splendoare. Nu merităm niciunul așa ceva. Pe strada Lirei, o femeie de vreo 50 de ani care m-a dus cu gândul la părinți, dar nu ai mei, ci la părinții colegilor mei de clasă, scotea din portbagajul unei mașini o plasă de la Billa plină cu roșii, care a cedat și a colorat strada într-o întâmplare care mi s-a părut revelatoare. Nu am ajutat-o să le strângă pentru că nu mi plac deloc roșiile și am intrat direct la Aiurart unde pe scară era un câine mic, tuns, foarte trist și cu ochii murdari, pe care am stat să-l mângâi ca să nu trebuiască să vorbesc direct cu proprietara galeriei și cu artistul care blocau intrarea. După ce mi-am făcut curaj, le-am spus bună seara și am intrat, m-au rugat să citesc și micile plachete cu texte aferente fiecărei lucrări, sigur că fac asta, da, da, mulțumesc, m-am dus direct în mansardă unde am ieșit pe terasă, am văzut o scrumieră și mi-am dorit din nou să fiu fumător. Cerul era tot acolo, deasupra mea, dădea formă orașului și nu mă apăsa deloc. Ce departe e depresia, m-am gândit, cum să fii supărat într-o seară așa de fermecătoare, nu te lasă peisajul natural, și era adevărat, acoperișurile de tablă din jur erau extrem de ademenitoare, ce mi-ar fi plăcut să fiu pisică, să plec pe ele, să ajung în curțile oamenilor pe care nu-i cunosc, să fie dezbrăcați, să-și petreacă orele așa dezbrăcați și eu să mă uit la ei cât mă ling pe buze, poate să-mi strige pis pis pis, să nu le fie rușine că-s dezbrăcați și să mă bucur de goliciune, să plec mai departe și să nu-mi pese, sunt o pisică pe un acoperiș de tablă care nici măcar nu e fierbinte pentru că e doar o seară de aprilie și soarele nu are forță să încălzească metalul.  Am plecat de la Aiurart direct spre strada Plantelor și undeva pe Pache Protopopescu am simțit din nou cum în mine se întâmplă explozii, se cutremură pământuri și nu știu cum să le scot de acolo, să le pun pe o foaie de hârtie și să le dau un sens, dar s-a făcut verde la semafor și pe partea cealaltă era un tip pe care l-am cunoscut în facultate la un fel de workshop, genul de om de care nu-ți place din prima clipă deși tu îți spui că trebuie să dai numai dragoste în jur și că toți oamenii sunt la fel, dar pe unii pur și simplu nu îi placi și îi înjuri în gând, chit că pe fața ta se citește doar prietenie. L-am evitat și am rămas hipnotizat de un alt calcan plin de iederă, am scos telefonul să-l pozez și pe stradă venea un domn pe o bicicletă, l-am prins și pe el în cadru, fericire, un băiat într-o salopetă cu păsări are nevoie doar de un iPhone și de un filtru potrivit ca să pară că.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Florile surorii mele

O povestire mai veche, pe care am scris-o ca exercițiu la cursul de scriere pe care l-am făcut cu Iulian Tănase la Artskul. Am descoperit-o într-un folder prăfuit, mi-a plăcut, o pun aici, nu e o capodoperă, cred că a fost genul acela de exercițiu, „porniți de la această propoziție”.

Sâmbătă, unchiul Paul a venit pe la prînz cu mașina de omorît furnici. Cu o zi în urmă spusese la masă că avea să o aducă, iar soră-mea și cu mine așteptam momentul închipuindu-ne că mașina era uriașă, teribilă. Când i-am auzit camioneta urcând pe deal, stăteam amândoi lipiți de peretele casei și mijeam ochii încercând să vedem cât mai multe gâze în aerul umed al după-amiezii.

Vine, vine, vine, vine!” a început soră-mea să țipe și să se învârtă ca un titirez. Rochia galbenă i s-a umflat și a format în jurul ei un cerc perfect. Cum am privit-o așa cu ochii mijiți, mi s-a părut că s-a desprins câteva secunde de iarbă și a plutit ușoară printre gâze. Avea șapte ani și era mai mică ca mine cu doi.

Unchiul Paul și-a parcat camioneta în fața noastră. Era fratele mamei și purta mereu o șapcă verde. S-a dat jos cu o pungă mare de hârtie în mână.

-      -  Bună ziua, copii!
-       - Bună ziua, unchiule Paul!

Mă enerva teribil că ne spunea de fiecare dată “bună ziua”, ca unor adulți. Când voiam să mă răzbun, îi răspundeam cu “săru’mâna”, prefăcându-mă că nu știu diferența între forma de salut pentru un bărbat și forma de salut pentru o femeie. Mă corecta mereu nemulțumit, cu un deget în aer, de parca asta îi întărea cuvintele și mai mult. Azi nu era cazul, eram prea curios să văd mașina de omorât furnici.

-       - Haideți în casă.

L-am lăsat să treacă înaintea noastră și l-am urmat până în bucătărie, unde mama răsfoia o revistă.

-       - Ai adus minunăția?
-       - Am adus.

A pus punga pe masă și-a scos din ea un aspirator de mână. Era vișniu. Soră-mea a izbucnit într-un chiuit care părea că nu o să se termine vreodată. Eu am înșfăcat aparatul și am dat să fug. Unchiul Paul m-a prins de braț și m-a strâns destul de tare. „Nu vrei să îți arată și cum funcționează?”. Îmi venea să plâng, dar am pus în liniște aspiratorul la loc pe masă. Fratele mamei l-a luat și ne-a făcut o demonstrație. Trebuia doar să apăsăm un buton, dar el ne-a explicat de parcă era știință nucleară. Am răbdat tăcuți.

-       - Mama, acum pot să iau aparatul?
-       - Poți.

Am dispărut din cameră într-o clipă, în timp ce mama îl întreba pe unchiul Paul dacă nu se însoară. Asta era întrebarea ei preferată. Soră-mea m-a urmat credincioasă.

Am ajuns în spatele casei gâfâind. Soră-mea s-a pus în genunchi și a început să caute cu mâna o crăpătură în zid, iar eu m-am rezemat lângă ea. Am ridicat aparatul cât de mult am putut și l-am ținut câteva secunde în dreptul soarelui. Părea un monstru cu trompă care îmi prelungea brațul. Era parte din mine.

-       Am găsit! Am găsit! Am găsit! Am găsit!

Soră-mii îi plăcea să spună totul de patru ori. Tocmai găsise locul de unde ieșeau furnicile din mușuroi. Mușuroiul era extins în toți pereții putreziți ai casei, dar noi nu știam asta. Am apăsat butonul aspiratorului care a început să vâjâie. I-am îndreptat trompa către crăpătură, iar soră-mea a sărit într-o parte. S-a julit în genunchi și a scos un țipăt la fel de mic ca ea. Aparatul de omorât furnici omora, în sfârșit, furnici.

Casa noastră era foarte mare și foarte veche. Avea un etaj, o grădină și un garaj și nu cred că a fost renovată vreodată. Din loc în loc, pe pereții exteriori se vedea cărămida. Soră-mea spunea că stăm într-o casă cu buline.

Peste peretele pe care aspiram furnici părea că au trecut mai mulți ani decât peste restul casei. Tencuiala era umflată și crăpată, iar la bază era plin de mușchi verde. Fiecare furnică omorâtă lua cu ea și o bucată de perete.

Nu a durat mult până când toată tencuiala a căzut. S-a auzit o trosnitură scurtă și peretele a rămas complet gol. Am reușit să mă dau în spate la timp și să salvez aspiratorul. Soră-mea însă a fost îngropată complet.


Am vrut să strig după un adult, dar nu am putut. Am aruncat aspiratorul într-o parte și am început să sap cu mâinile în grămada de praf și tencuială. Am dezgropat-o rapid pe soră-mea. Avea ochii deschiși și respira. Era întinsă pe spate, îi curgea sânge din genunchi și pe trupul ei alb circulau milioane de furnici. M-am întins după aparat și am aspirat-o cu grijă. Când am terminat, m-am ridicat, am făcut un pas în spate și m-am uitat la ea mijind ochii. Agnes arăta ca un câmp de floarea soarelui pe care au crescut câțiva maci.

miercuri, 27 ianuarie 2016

...

Intram în curtea liceului, era plină de iederă, în mijlocul elevilor stătea bunică-mea, frumoasă, înaltă, purta niște pantaloni bej evazați, sandale cu toc, era tunsă scurt și tânără, avea două dungi negre făcute cu creionul în colțul ochilor, se învârtea cu mâinile larg deschise în jur, își desena cu degetele poalele unei rochii imaginare, acolo între elevi, în curtea liceului, primăvara. Printre ochii care priveau spectacolul erau și ochii maică-mii, adolescentă, îmbrăcată în sarafanul pe care îl poartă și în poza de la finalul clasei a 12-a, cu bentiță pe cap, cu părul negru și cu ochi căprui, cu o boabă de zăpadă lângă fiecare pupilă, râdea. Am luat-o de mână, să plecăm, i-am zis, și a început să plouă, ne-am urcat în primul troleibuz, erau anii ’70 și se întâmplase așa de puține lucruri pe lume. Am coborât în Piața Sfatului, râdeam, de noi și de ploaie, de glugile pe care le aveam la geci, de ghiozdane, eram din nou elevi, amândoi în același timp, eu nici nu mă născusem, maică-mea era o fetiță și eram împreună. Ne-am pierdut pe vreo străduță mai înaltă, în dreapta se vedea orașul portocaliu, în stânga creștea un hotel, am intrat în holul plin de marmură, metal, oglinzi și plante exotice, arăta ca o recepție din New York despre care am citit că o să fie demolată, o operă de artă, maică-mea elevă. Mi-a povestit de bunicii ei, de părinți, am zis că o conduc până acasă căci doar la 7 trebuie să fiu în față la muzeu, acum e doar 6. Ce bine că mă duci acasă, mergem pe jos, altfel ar fi trebuit să mă urc într-un tren care ocolește tot dealul, maică-mea locuia în vârful dealului, într-o casă cu balcon și o grădină de trandafiri. Ne-am continuat plimbarea, nu mai recunoșteam orașul, ne-am rătăcit printre fântâni, se aglomerase, se înseninase, am crescut dintr-o dată, creșteam și creșteam, capul mi-a ajuns printre crengile copacilor, maică-mea a rămas jos, îi vedeam părul, bentița, ochii, zăpada, blândețea, gura, infinitul.

sâmbătă, 12 septembrie 2015

De la Astana la Tașkent

Am visat că m-am fotografiat într-o baltă de pe stradă, aveam la gât un aparat din piele, nu știu ce model, nu știu ce an, nici măcar în ce oraș, cred că eram totuși pe planeta asta, nu mai ploua, dar stătea să din nou. Numele străzii îmi era cunoscut, așa îl chema și pe bunicului meu, îl vedeam în reflexia din baltă pe o placă albastră. Deasupra, pe cerul tulbure, trecea avionul care mergea la Tașkent, plecase din Astana, și în el era o femeie cu părul creț, cu ochii acoperiți de o pereche de ochelari cu rame în formă de margaretă. Se uita pe geam, la mine, nu mă cunoștea. Avionul era vechi, călătorii aveau cu ei păsări domestice, rațe și gâște care se plimbau libere pe culoar. Eram sigură că o să mor, șandramaua aia de avion tremura din toți rărunchii, mă uitam pe geam la munți, iar apoi la bărbatul de lângă mine, îl strângeam de mână și râdeam, mi se vedeau gingiile ca de fiecare dată când râdeam, râdeam ca o apucată și el râdea cu mine. Știam amândoi că nu o să murim, dar o tot repetam, o să murim aici printre rațe și gâște uzbekistane, uite-te și tu Gheorghe ce departe am ajuns noi doi, doi țărani împinși de istorie și de dragoste, până la urmă. Nu am murit atunci, dar ne-am distrat, Doamne cât am râs de ceilalți pasageri, aia era viața lor, făceau naveta cu toate păsările alea printre ei, într-un avion în anul 1970. Noi eram în vacanță, încă văd Tașkentul cum s-a deschis sub picioarele noastre când am aterizat, cum toate cupolele lui m-au doborât, cum mi s-au înmuita genunchii, cum m-ai prins când am căzut și nu m-ai lăsat să mă zdrobesc de ciment. M-am visat fotografiat într-o baltă, pe deasupra trecea un avion, îmi doream să fiu la bord.

luni, 7 septembrie 2015

Stele

E o dungă roz pe cer, apune soarele, nu îmi e foarte clar în ce zi din septembrie suntem, dar nu-mi pasă, norii arată ca o plapumă văzuți din avionul tarom care zboară de la amsterdam la bucurești. Azi dimineață m-am învârtit cam o oră în librăria americană, am întors pe spate cam toate cărțile care mi s-au părut interesante, costau peste 25 de euro, prea mult, mai ales în ultima zi de vacanță, ce bine totuși că am dat peste standul de chilipiruri de la secțiunea fiction, acolo totul era sub 20 de euro. Pe unele le aveam deja, unele erau de căcat, m-am surprins având acest gând, m-am răzgândit când am văzut o femeie răsfoind un volum de romance, cine sunt eu să-i spun că îi place literatura de căcat, ia mai bine să nu mă mai gândesc la așa ceva. Ironia face că am ales să îmi cumpăr o colecție de povestiri pentru că avea coperta frumoasă, o ilustrație realistă a unor animale, o căprioară pe spatele căreia stă un purcel, un ogar pe spatele căruia stă o bibilică și o cană de ceai etc, ar trebui să o vedeți. Bine, mi-a plăcut și titlul, galeria mamiferelor mici. A costat 13 euro și când am deschis-o în aeroport am găsit printre paginile ei un semn de carte pe care e citatul meu preferat din lume, ăla cu suntem toți în canal, dar unii dintre noi se uită la stele. Ce coincidență drăguță, sigur ar putea să o consemneze cineva undeva, dintre paginile cărții cumpărate acum cine mai știe câți ani din amsterdam, ionuț scoase o hârtie albastră, un semn, o profeție, suntem toți în canal, dar unii dintre noi se uită la stele, cuvintele lui Oscar Wilde pe care le uitase, dar care s-au întors în sfârșit la el. Mi-au plăcut casele înclinate din Amsterdam, mi-ar fi plăcut să intru într-una, să văd dacă oamenii de acolo duc o viață înclinată cu totul, dacă înclinatul lor e normalul meu, sigur e. Un copil blond de tot m-a fixat cu privirea într-un tren, măi extraterestrule ne-am zis unul altuia, cum existăm noi acum unul lângă altul și gândim același lucru, vorbim așa în sincron, cum eu aș putea să fiu tu, tu ai putea să fiu eu să fiu femeia aia grasă și dupaia să fiu taică-tu, dar eu sunt tot eu. Măi extraterestrule măi.

duminică, 7 iunie 2015

Zorica

M-am urcat în tramvai cu o fată care, până să ajungem la prima stație, s-a prins cu mâinile de bare și a devenit candelabru. Noi am început să existăm în jurul becurilor crescute pe pielea ei, a cristalelor albastre care-i reflectau lumina, să ne foim pe scaune, să ne ștergem transpirația, să tremurăm când tramvaiul lua o curbă, să ascultăm clinchetul candelabrului. Era iunie, bulevardul care duce spre Casa Poporului era închis de polițiști, un bărbat cu șapcă îi înjura, morții voștri de javre, avea niște acte în mâini care-i demonstrau nevinovăția, polițiștii îl ignorau și fata care nu devenise încă ce trebuia să devină, fata pe care am lăsat-o câteva minute mai târziu să urce prima în tramvai, privea toată scena, toată zona aia clocotitoare de la Piața Unirii, cu înțelegere. „Nu am să uit niciodată cele trei femei care stăteau pe o bancă lipită de o casă cu un pod mansardabil și împachetau șosete albe. Le strânseseră de pe sârma de rufe legată între un burlan al casei și gardul care separă grădina lor de grădina vecinilor, un cuplu pe la vreo patruzeci de ani, amândoi profesori universitari. Era tot așa, o zi ca astăzi, lumina era pe sfârșite și soarele slab ajungea pe fețele celor trei femei doar filtrat de frunzele unui măr bătrân, mâncat de ființele care-și duc viața prin scoarța copacilor nedați cu var. Vorbeau despre Zorica, o verișoară de la Cluj, a cărei plăcere supremă era să meargă cu trenul până la Blaj în fiecare sâmbătă și să se uite cum apele Târnavei Mici se întâlnesc cu apele Târnavei Mari. Zorica era o femeie-statuie, putea să se transforme în piatră, și nicio altă statuie din lume nu privea împletirea a două ape cu atâta durere cu cât o privea Zorica. Într-o sâmbătă care nu se anunța a fi diferită de alte sâmbete, Zorica nu a mai avut chef să devină om și a rămas statuie pentru totdeauna. E și acum acolo unde se întâlnesc Târnavele, iar cele trei femeie se mai duc la ea, o spală și îi acoperă sânii cu flori galbene, o jelesc și încearcă să înțeleagă decizia Zoricăi într-o lume în care nu-și înțeleg nici măcar propriile decizii. Nu am să le uit niciodată pe aceste femei care strângeau șosete de pe sârmă și o plângeau pe o altă femeie”. Fata-candelabru a terminat de spus povestea când tramvaiul a început să urce dealul de lângă Parcul Carol înspre Autogara Filaret. „Cine a mai văzut candelabru care vorbește?”, a strigat vatmanul când am ajuns în stație. „Ia, toată lumea jos” ne-a spus nouă, călătorilor, s-a ridicat și ne-a împins pe rând afară. Stăteam lângă tramvai și mă gândeam la soarta fetei-candelabru, la Zorica și cele trei femei, când șoferul a tras, rând pe rând, draperii la fiecare geam, și a plecat cu tramvaiul în care se afla fata-candelabru direct spre Blaj, să caute statuia și să-i înțeleagă decizia.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Apa din țevi

Se aude cum picură apa într-un calorifer, coboară prin țevi, de la etajul patru la parter și mai departe în canalele de sub stradă. Doar Robert o ascultă, blocul e gol, nimeni nu mai are cum să audă picăturile, pentru restul lumii sunt mute, doar pentru el o melodie, dovada că apartamentul rezistă, că o structură de beton îl susține la zeci de metri deasupra asfaltului, că cineva și-a dat, cândva, interesul ca această structură să existe și să susțină mai multe camere, însă doar una plus o bucătărie care să formeze apartamentul lui Robert. În dialogurile țevilor, poc, poc, miam, miam, țât, țât, omul găsește logică, cuvinte și fraze, povești de metal fantastice, un basm început acum sute de ani și neterminat până azi, care crește, se rostogolește, se întinde și se strâmbă odată cu țevile și cu apa. E povestea lui Asnavicius din Lisabona și a iubitei lui Rosalda din Amazon, a copiilor lor nesfârșiți, Susur care devine Răgnet, care trece mai departe în Iolanda cea cu părul crescut din ițe subțiri, dintre cele care formează echilibrul fragil din becuri, care i se rup când frații ei o fugăresc și o lasă în întunerc, fata cu părul din lumină care umblă mai mult oarbă, care are o soră urâtă, Bora, vânzătoare la un chioșc cu terasă și două mese, unde bea în fiecare zi fratele ei, Roșu, seamănă cu Van Gogh în celebrul autoportret, are părul portocaliu și privirea albastră, când povestește cum îi plac lui femeile se strânge tot cartierul, cu puțină sare și puțin piper, Vandi râde de cutremură povestea, e și el un frate, care mai are un frate, care mai are o soră care nu se mai sfârșește. Robert îi știe pe toți, îi găsește în picăturile din țevi, poc, poc, miam, miam, țâț, țâț, unii duc după ei animale de casă, pisici minuscule care mănâncă doar brânză de capră de la Poiana Mărului, șopârle care rămân fără coadă când Cantar, eternul bebluș, le trage de corp și le mănâncă, până-l ceartă fratele mai mare, care mai are un frate, care mai are o soră, care nu se mai sfârșește. Îi știe Robert pe toți, îi deslușește în țevile din blocul în care locuiește singur, din apartamentul său spre care urcă chiar acum, pentru prima dată, un lift.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Draga de ea

Nicicând nu mi se pare mai seducător Bucureștiul decât atunci când cineva-l înmoaie în ceață până jos de tot, la asfalt, îl ține de creștet, de blocurile de 12 etaje din Militari, de moțul Casei Poporului, ușor, cât să nu-i smulgă vârfurile, îl scufundă într-o cană imensă, îl udă bine și-și ține respirația, ca un bebeluș gras la botez, iese șocat, are câteva momente de liniște doar ca să înceapă să urle din toți plămânii bolnavi, să tragă cel mai mare țipăt, doar ca să fie din nou coborât în cana imensă, baia de ceață densă care se lipește de oraș, de străzile lui, de fiecare fereastră și animal slăbănog și de noi, locuitorii săi drepți sau nedrepți. Am intrat azi, direct din laptele de afară, într-un Billa de pe Ferdinand, unde orice zgomot era strivit, nu se auzea nimic, un bătrân trăgea de o rolă de pungi, încerca să desprindă doar una, un copil repeta tot ce spunea maică-sa, doi angajați făceau inventarul cutiilor de pomelo, o bătrână pipăia roșii, totul în cea mai grea liniște, neîntreruptă nici măcar de conserva de ton pe care am scăpat-o pe jos la raionul din care făcea parte, nici de femeia care trăgea greșit de o ușă de frigider, nici de un pula mea, pe care l-am strigat undeva între detergenți, doar ca să mă asigur că, uite, mai trăim și noi, oamenii ăștia din supermarket, nu s-a confirmat, acolo nu cred că trăiam niciunu. Am ieșit cu punga plină în stradă, era să calc pe un cățel vagabond, ținut totuși în lesă de un băiat care-l strica pe animăluț Ionuțe, băi Ionuțe, nu mai trage. Ce drăguț mi-am spus, nu m-am gândit niciodată că numele meu poate să fie și nume de câine, doar Paul îmi sună a nume de animal, un șoricar cu numele Paul, cu picioarele strâmbe și cu botul lung. Afară orașul continua, cu toate zgomotele, cu tot noiembrie, ieșea abur din canale, cum a ieșit și aseară, în față la Howard Johnoson, unde o domnișoară brunetă, înaltă, aranjată, își prinsese tocul pantofului somon într-un grilaj de aerisire, ce scenă, vreo patru paznici erau în jur, ea stătea rezemată de perete, cu un picior desculț, ca un flamingo, demnă, nici nu se uita la indivizii care trăgeau de pantof, privirea ei era dreaptă, ca și cum ar vorbi cu cineva din fața ei, să aveți grijă să nu-l rupeți, domnii mei, atât spunea, draga de ea.

joi, 14 august 2014

negrul mării negre

am stat, pe la începutul verii, vreo 15 minute într-o mare neagră pustie, undeva între gura portiţei şi vadu, cred că era trecut de ora 1 după-masa, apa era caldă şi plină de meduze mici mici, m-am uitat în sus, la cer, în jur, la nisip şi-un cormoran cu gâtul lung, n-am văzut niciun alt om, şi eram aşa de bine cu mine acolo, doar în zgomotul valurilor, până m-am depărtat un pic mai tare de mal şi am simţit, cum mai simţim din când în când, cum mă trage curentul înspre larg, spre negrul mării negre care era foarte liniştită atunci, şi m-am speriat un pic, am început să dau repede din picioare, să împing apa cât să ajung rapid într-o zonă confortabilă şi m-am întrebat atunci cum e să mori în marea neagră singur, fără să ştie nimeni de tine, un băiat de 25 de ani care nu ştia să înoate s-a înecat la gura portiţei într-o zi în care nimeni nu avea de ce să se înece în marea neagră.

vineri, 6 iunie 2014

Otită

Am făcut otită şi, când am plecat de la medic cu un pansament în ureche, m-am întrebat dacă oamenii care lucrează la grădina zoologică, între necuvântătoare, fac vreodată otită.

duminică, 18 mai 2014

O sală plină de italieni de la ambasadă


Pe femeia care s-a așezat într-o seară în fața mea la Studio am mai văzut-o cândva, la Cinemateca Union. Eram veniți acolo, eu, ea și încă vreo trei oameni, să vedem un reportaj despre un scriitor născut la Iași, fugit la Paris și omorât la Auschwitz, și un film suprarealist, francez, de prin anii '60. Era bătrâna, dar nu foarte, acoperită complet de un palton verde strâns cu un cordon la mijloc, pe cap avea o bască, îi lăsa la vedere doar puțin din ochi și gura. Și-a dat jos basca în timpul proiecției și de sub ea a ieșit cel mai lung și mai alb păr pe care l-am văzut vreodată. Era singură și-mi aduc aminte că am încercat atunci să-mi imaginez cum arată casa în care locuiește, dacă are un câine mic pe care-l plimbă din când în când, dacă a fost vreodată măritată, dacă maică-sa încă trăiește sau dacă am avut vreo colegă în liceu care ar putea să arate așa peste vreo 30 de ani. Toate întrebările astea mi-au venit în cap din nou când s-a așezat în fața mea la Studio. Era duminică și clubul de manele care se află la subsolul clădirii nu-și începuse încă programul.

Am recunoscut-o după basca gri. Avea aceleași haine pe ea, deși afară era mai și prin piețe apăruse cireșele cu 30 de lei kilogramul. Am scuzat-o și mi-am zis că face parte dintr-o categorie de oameni care se îmbracă mereu nepotivit pentru vremea de afară, oamenii care-și bazează deciziile vestimentare pe calendar, fără să se uite pe fereastră. Așa e și ea, cu siguranță, legată bine în platonul ei, ascunsă după bască, singură, așteptând să înceapă un film italienesc. Am auzit-o că râde la spotul de promo al Festivalului de Film European, căci acolo eram, și când bezna a intrat brusc în sala veche de la Studio, și-a dat jos basca și părul ei alb a început să lucească în întuneric ca o singură fereastră luminată a unui bloc de zece etaje.

È stato il figlio e filmul pe care l-am văzut împreună, eu și femeia cu părul alb, căci așa mi s-a părut, că am rămas doar noi doi în toată sala aia plină de italieni de la ambasadă. O poveste suprarealistă dintr-o sărăcie de Palermo, despre moarte, îmbogățire și slăbiciune. Mi-a plăcut mult o scenă de la final, în care o bătrână aparent inofensivă rămâne singurul cap limpede într-un moment de criză, când fiul ei care aducea bani în casă e împușcat de un nepot. Senzațională transformarea prin care trece actrița pe ecran în câteva secunde, uimitoare vorbele care-i trec prin gură, copleșitoare influența pe care o exercită asupra celorlalți. Aș fi dat orice să știu dacă scena a impresionat-o și pe femeia cu părul alb, dacă a empatizat în vreun fel cu bătrâna de pe ecran, dacă ea ar fi avut puterea să fac aceleași lucruri, să spună aceleași cuvinte, să condamne un om nevinovat la închisoare doar ca să se salveze pe ea.

Am pierdut-o din vedere în îmbulzeala de la final. Sigur și-a acoperit părul cu basca și-a putut trece liniștită printre oameni, pe panta aia mică de la ieșirea din Studio care dă așa abrupt în bulevard. Am regăsit-o, totuși, un pic mai încolo, se uita cu ochii care nu i se vedeau în vitrina unei librării, citea cu voce tare, destul de încet, niște titluri de romane noi și-un afiș care anunța venirea la București a unui scriitor român stabilit la Paris încă de pe vremea comuniștilor. "O să mă duc", mi-a spus fără să vrea. "O să mă duc".

Fotografia e făcută la Hotel Discret.

sâmbătă, 17 mai 2014

Anticariatul

Într-un anticariat, azi, o fată l-a rugat pe-un anticar să o ducă la raftul lui Camil Petrescu. Vreau să citesc întâia noapte de dragoste și ultima noapte de război. Sau era invers? Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război. Niciodată nu am fost sigură, de aia și vreau să o citesc, ca să-mi intre o dată bine în cap și să nu-mi mai iasă. Avem domnișoară, sigur că avem, haideți cu mine să vă arăt. Uite, e ediția asta mai jerpelită și mai ieftină sau ediția asta mai puțin jerpelită și mai puțin ieftină. Ah, nu mă interesează coperta, pentru mine contează ce e în interior. Da, sunt de acord, așa e, numai ce e în interior contează. Știți, m-ar mai interesa și o ediție din Roșu si Negru, dar una mai mică, am văzut că aveți aici una mare de tot, nu vreau așa de mare. Să știți că Roșu și Negru e un roman mare și vine numai așa, în ediții lungi, ori în două volume mari de tot, ori în trei, patru, cinci mai mici. Ah, nu vreau să car prea mult, știți, eu tocmai am terminat de citit Idiotul. Bună alegere. Da, și aș vrea să fac o pauză de la ruși, să citesc ceva mai ușor. Vă grăbiți domnișoară? Unde să mă grăbesc, nu mă grăbesc de loc. Bine, hai că merg în spate, poate vă aduc și Patul lui Procust. Am și Divina Comedie a lui Dante. Ah, cât costă? 20 de lei, dar e aproape nouă. Ah nu, e prea scumpă, pe mine nu mă interesează coperta, ci numai ce se găsește în interior.

sâmbătă, 10 mai 2014

Trei

Între ei stă un singur zid, o singură cortină coborâtă de jos în sus, dintr-un cer care li se găsește la picioare. Un singur zid care taie trei oameni care nu se cunosc, dar se imaginează unul pe altul când își aud dimineața apele trase, zgomotele ieșite de sub plăpumi, telefoanele scăpate pe parchet. Silvia, Vlad 1 și Vlad 2 trăiesc pe același etaj și tot ce-i separă sunt niște cărămizi puse una peste alta.

De multe ori, dansul lucrurilor obișnuite, al paharelor duse de pe masă pe bufet, al băgatului de rufe în mașina de spălat sau al încălțatului, li se sincronizează și creează o coregrafie ordonată, pe orizontală. Silvia, Vlad 1 și Vlad 2 se trezesc la aceeași oră, fac pipi, duș, se îmbracă, se usucă cu feonul, exact în ordinea asta, intră în bucătărie, beau cafea, își verifică telefoanele și ies pe ușă, în fiecare dimineață împreună, fără să se întâlnească sau să se bănuiască.

Scările pe care urcă sau coboară înapoi spre un singur etaj sunt aceleași numai uneori, seara, când Vlad 1 nu mai știe dacă e el sau Vlad 2 sau Silvia, la fel cum Silvia nu mai știe dacă e chiar ea sau Vlad 2 sau Vlad 1. Șase de ochi visează deschis pe același etaj, în același timp, fără să știe unul de altul sau unul de sine.

duminică, 23 februarie 2014

La răscruce de vânturi

Valeria Gantz s-a trezit în jurul orei 3:15 dimineața din cauza lui Kate Bush, a cărei melodie, Wuthering Heights, se auzea în toate cele 3 camere ale casei în care locuia.

Trezirea nu a fost bruscă, versurile englezoaicei i s-au strecurat prima dată în vis, cum se mai îmbină câteodată realitatea cu irealitatea, mai ales când adormi într-un tren, cu gura deschisă. Tot printre dinți i-a intrat realitatea și Valeriei în vis, căci ea doarme cu gura deschisă mereu, nu numai în trenuri. Cuvânt cu cuvânt, notă cu notă, Kate Bush i-a invadat irealitatea, construită în momentul acela din străzi infinite, din oameni necunoscuți și un sentiment de nesiguranță. Valeriei îi e frică de nesfârșit și când doarme, dar și când e trează.

În primele momente după ce a deschis ochii, a încercat să scuture muzica odată cu somnul, însă nu a reușit. A așteptat să se termine, dar nici asta nu s-a întâmplat, chitara electrică de la final nu se oprea, doar se transforma în pianul de la început. De trei ori a ascultat-o și doar apoi s-a dat jos din pat.

Cunoștea melodia bine, dansase de multe ori pe ritmurile ei la revelioanele și petrecerile pe care le dădea în tinerețe în casa în care doarme și acum. Toate camerele deveneau ring de dans, perdelele se îmbibau cu fum, covoarele se pătau cu vin și bere, dopurile șampaniei spărgeau abajururile lustrelor. 


Wuthering Heights era melodia Valeriei, a gazdei care tolera sub acoperișul ei oameni bine îmbrăcați, dar tulburați de alcool și ocazionalele droguri. Când boxele dădeau drumul primelor note, Valeria renunța la orice făcea în momentul respectiv, întrerupea conversații și povești, se ducea în mijlocul sufrageriei, invitații îi făceau loc, iar ea dansa ca și cum era ultimul lucru pe care îl va face înainte să cadă lată pe covor și să se dizolve în firele lui. Toată lumea care a trecut vreodată pe la vreo petrecere a ei îi cunoștea momentul, îl privea, îl aplauda și-l uda cu băutură. Valeria era cea mai frumoasă femeie din casa și voia să se asigure că toată lumea știe asta.

Primul lucru pe care l-a făcut după ce a coborât din pat a fost să verifice dacă melodia vine de la radioul din bucătărie. Aparatul e acum singura sursă de muzica din casa. Era oprit, iar vocea pițigăiată a englezoaicei părea că vine mereu din camera de alături. A verificat toate încăperile, a aprins toate luminile, a deschis sertare, le-a răscolit în căutarea sursei, a ieșit în grădina, a vrut să iasă în stradă, dar nu a găsit nicăieri cheia de la poartă. Kate Bush nu se oprea. Muzica nu se auzea tare, așa că s-a gândit că vecinii ei nu s-au trezit din cauza ei. A hotărât să se culce la loc, în speranța că cel care-i face gluma asta proastă să se plictisească. Era victima unei farse, așa credea, și nu avea sens să facă o scenă. S-a gândit să o sune pe sora ei, dar sigur o să-i spună că e nebună. Nu, s-a agitat suficient, mai bine se culcă, iar muzica se va opri de la sine. Nici Kate Bush nu e neobosita.

S-a pus în pat, s-a învârtit pe toate părțile, dar degeaba. Nu mai putea să doarmă, dar nici nu voia să cedeze. Trebuia să reziste, și exista un singur mod prin care putea face asta. Valeria Gontz s-a dat din nou jos din pat, și-a deschis șifonierul, a ales singura rochie elegantă pe care o mai avea, a pus-o pe ea, s-a machiat, s-a dus în mijlocul sufrageriei, iar când primele note din Wuthering Heights s-au auzit pentru a miia oară în casa ei, a început să danseze și nu s-a mai oprit niciodată.



marți, 21 ianuarie 2014

Strada Sfantul Stelian



*
"Nu mai vreau să fiu bolnavă" e singura propoziție pe care Violeta Orbu o scrie pe foaia de hârtie la controlul medical periodic. O dată la câteva luni, ca să primească medicamente subvenționate, Violeta e dusă de îngrijitoarea ei la spital, unde e examinată de un doctor:
- În ce oraș suntem, doamna Orbu? 
- La Moscova.
- Bun. Și în ce țară e Moscova?
- Asta nu mai știu să vă spun. 
După aceea doctorul o roagă să scrie o propoziție pe un carnet, o citește, îi dă rețeta și o trimite acasă. Violeta Orbu nu locuiește la Moscova, dar când avea douazeci si cinci de ani s-a îndrăgostit de un bărbat care își dorea foarte tare să vadă Piața Roșie.

E ora zece dimineața și cele două femei, Violeta și îngrijitoarea ei, s-au întors acasă, pe strada Sfântul Stelian, de la controlul medical. Bogdan Staicov are o zi de concediu și a văzut taxiul din care au coborât. Nu îi stă în obișnuință să se uite pe fereastră ziua, nici să-și ia liber de la birou. E agitat și toată dimineața a scobit cu unghia o gaură într-un perete.

**
Nimic nu deosebește strada Sfântul Stelian de alte străzi secundare din oraș. E încă o stradă care trăiește doar ziua, pe lumină, când șoferii vor să evite aglomerația bulevardelor și se strecoară pe rute ocolitoare, pe care le blochează și le trezesc cu motoarele și claxoanele lor. Atât, câteva ore pe zi dimineața și câteva ore spre seară, atât trăiesc străzile mici. Pe jos nu trece nimeni aproape niciodată, doar duminica, când câțiva credincioși își amintesc de biserica de la numărul opt și vin să se roage fiecare pentru ce are nevoie. Credincioșii se roagă pentru ei, pentru mame, pentru iubiți și pentru bani, dar niciunul nu se roagă pentru lume sau pentru strada Sfântul Stelian. Strada Sfântul Stelian nu are niciun Dumnezeu și cotește o singură dată spre stânga sau spre dreapta, în funcție de direcția din care vii. Noaptea nu trece nimeni pe acolo, fiindcă de mult timp s-a instaurat o frică colectivă de această stradă, general acceptată, dar fără un motiv anume.

Puţin locuitori, douazeci si trei,  îşi duc acolo existenţa. Cea mai înaltă casă are trei etaje, iar cea mai bătrână locatară are optzeci si doi de ani. Violeta Orbu a lucrat toată viața la un oficiu poștal și suferă de Alzhaimer. 

Grigore și Adriana sunt frați și singurii copii de pe stradă. Cea mai mare distracție a Adrianei este să îl îmbrace pe Grigore în haine de fată și să-l închidă afară din casă. Grigore se așează mereu pe o bordură și așteaptă să vină un adult ca să îi deschidă ușa. O urăște pe Adriana din toată inima, un sentiment care îl copleșește și care, probabil, o să îl urmărească tot restul vieții. Mama lor o să îi părăsească peste câteva luni și o să plece în Brazilia. Nimeni nu știe ce o să se aleagă de Grigore și Adriana.

Dacă ai trece noaptea pe strada Sfântul Stelian nu ai vedea nicio fereastră luminată, dar cu siguranță nu ai trece neobservat. Bogdan Staicov locuiește la numărul cinci, etajul trei, apartamentul şase și se uită pe fereastră. Bogdan lucrează la un centru de copiere și manevrează un aparat imens, un plotter, care imprimă bannere de dimensiuni mari și foarte mari. Lucrările sale sunt pe toate blocurile din oraș și mai puțin pe strada care locuieşte. Palmele lui au o nuanță verde, imprimată de la cerneala care curge pe marginile plotterului în fiecare zi. Nu se mai străduiește să o scoată. Tot ce atinge Bogdan, colorează în verde.

Cele mai fericite luni din viața lui sunt cele de iarnă, când ziua e scurtă și întunericul își face loc repede peste oraș și peste strada Sfântul Stelian. Atunci se poate uita pe fereastră cel mai mult, căci el se uită pe fereastră doar noaptea, cu lumina stinsă, de rușine. Bogdan Staicov vede adânc în puținii oameni care trec sau locuiesc pe nefericita stradă. 

Cornelia Varlan ocupă o cameră din casa de vis-a-vis de Bogdan Staicov și în fiecare noapte, după ora trei, se dă jos din pat, se pune cu fața la un perete și discută despre stiluri arhitecturale cu profesori și părinți imaginați. Bogdan s-a hotărât să o răpească pe Cornelia și să o picteze pe fiecare bucățică de piele. 

***
Adriana stă în genunchi, desenează flori pe asfalt și o vede cu coada ochiului pe Cornelia apropiindu-se. Știe cine e, o cunoaște, dar în cele câteva secunde care trec până ajunge în fața ei, fetița își imaginează că femeia e tot ea, o dedublare, o soră identică și înțelegătoare, care vine să îi spună că o iubește foarte tare.
- Ești foarte frumoasă, Cornelia! ii spune fetiţa.
- Mulțumesc, Adriana.
Cornelia nu știe să primească complimente, nici măcar pe cele sincere, de la copii. A avut o zi plictisitoare, lucrează la un magazin de pantofi și își dorește foarte tare să ajungă în casă, să pornească radioul și să se masturbeze cu gândul la tipul brunet pe care l-a văzut într-un supermarket. Și-a pregătit fantezia tot drumul, știe replici, știe cum el o invită acasă și o pune cu fața la un perete. 
- Unde e Grigore, Adriana?
- Nu a vrut să iasă din casă. Mi-a spus că nu mai vrea să se joace cu mine niciodată.
- Să nu mai râzi de el, Adriana. Nu e frumos.
Cornelia Varlan e de cele mai multe ori adultul care îi deschid ușa lui Grigore când sora lui îl închide afară. I-e milă de băiețel la fel cum îi e milă și de sine, de această femeie somnambulă a cărei singură bucurie sunt fanteziile sexuale.

Bogdan Staicov a văzut toată scena, pe Adriana aplecată peste desenele de cretă, pe Cornelia plictisită, le-a ascultat dialogul ridicol, l-a îmbogățit  în mintea lui și a dat pe gât încă un pahar de vodcă. 

****
Puţin oameni deschid uşa unor străini noaptea, iar Cornelia este unul dintre ei. "Păcat că ai deschis uşa" s-a gândit Bogdan când a văzut-o pe fată în cămaşă de noapte. Nu a mai pierdut timpul şi a lovit-o cu pumnul în faţă. Cornelia a leşinat, iar Bogdan a înfăşurat-o răbdător într-un sac.

A chemat un taxi şi s-a urcat cu sacul în spatele maşinii. Şoferul a întrebat doar unde trebuie să meargă, iar Bogdan i-a indicat adresa centrului de copiere la care lucreză. Călătoria a durat zece minute, timp în care a mângâiat-o uşor pe cap pe Cornelia. Fata nu a mişcat deloc, iar lui Bogdan i-a trecut prin minte că poate a ucis-o. 

După ce s-a asigurat că taximetristul a plecat, Bogdan a descuita uşa centrului de copiere cu Cornelia pe umărului lui, a intrat şi a întins fata pe masă. A scos-o din sac şi din cămaşa de noapte, a privit-o câteva minute, i-a mirosit părul şi a început să o vopsească în verde cu palmele lui. Procesul a durat jumătate de oră, măsură de timp prin care Bogdan îşi contorizeză existenţa, iar fata nu a mişcat deloc. Era moartă dinainte ca vecinul ei să o omoare.

Când trupul a fost complet verde, l-a ridicat şi l-a depus cu grijă în cazanul în care se prepară vopseluri. A pornit focul şi a mai aşteptat încă o jumătate de oră până când Cornelia Varlan s-a topit în cel mai frumos verde pe care Bogdan Staicov l-a văzut vreodată. 

*****
De câteva luni plouă în fiecare dimineaţă pe Strada Sfântul Stelian, iar dimineaţa aceasta nu e deloc diferită de altele. Mama Adrianei şi a lui Grigore se uită pentru ultima oară în urmă, la casa în care îi dorm copiii, la biserica de la numărul opt şi la Dumnezeu. Pleacă mai departe singură şi singura care o vede este Violeta Orbu, care se uită la ea, dar se recunoaşte pe sine. Mintea ei este o furtună, nu ştie ce face în faţa casei desculţă pe ploaie, dar parcă înţelege de ce pleacă femeia din capătul străzii.

Bogdan Staicov s-a trezit târziu şi nu a mai avut timp să mănânce. Şi-a pus un sandvici cu salam la pachet, dar l-a scăpat când a ieşit din casă. În faţa lui, pe clădirea de vis-a-vis, a fost instalat un banner mare, printat de el, care prezintă o nouă pastă de dinţi cu mentă. Cornelia s-a întors pe Strada Sfântul Stelian. Doar Grigore a observat că lipseşte, dar nimeni nu a avut urechi să îl asculte. Cine ascultă un băieţel îmbrăcat în haine de fată?

Stropii de apă căzuţi pe bannerul proaspăt printat au făcut ca vopseaua să se desprindă şi să curgă. Bogdan Staicov s-a pus sub geamul Corneliei, a deschis gura şi a aşteptat. Nimănui nu i s-a părut bizar, în zilele în care plouă dimineaţa, se produc pe stradă lucruri insesizabile pentru alţii, dar atât de adânci pentru tine.

Fotografie: Henri Cartier Bresson

miercuri, 18 decembrie 2013

Picioare

Primul gust pe care îl simte Alberto Dandi dimineața e cel de cacao. Dureaza câteva secunde, undeva între prima deschidere a ochilor și ruperea de somn. Cacao e confirmarea realității lui cunoscute. Dacă simte gustul dulce amar, înseamnă că s-a trezit tot acolo unde s-a culcat, ochii lui au aceeași culoare, hainele lui același miros. E sigur de asta. Cacao vine doar în zilele tihnite, fără schimbări, când viața de azi, pusă peste viața de ieri, nu face nicio diferență, se așează molcomă, pe fiecare muchie, la limită. Cacao e pentru Alberto Dandi cea mai curată bucurie, dar și cea mai adâncă supărare, o boabă grea, care-i apasă mușchiul limbii până în gât, și mai jos, în suflet.

La ora șase, căci atunci se trezește, prin fața lui trec picioarele muncitorilor, ale femeilor care lucrează în fabrici, ale celor care-și aleg încălțămintea după un singur criteriu, cel al protejării piciorului de vreme. Ghete negre zgâriate, bocanci mânjiți permanent de vopsea, flecuri rupte, șirete pline de noroi uscat. Oamenii care se trezesc pe întuneric la margini de oraș, aleargă să prindă autobuze și trenuri, ajung în centru și se pierd în încăperile din spate ale clădirilor de sticlă, ale caselor cu servitori, ale șantierelor permanente, acoperite de pânze albe. Picioare grăbite, palide, care ies și intră în același ritm din sau în gura de metrou lângă care Alberto Dandi își duce existența. Rar strânge bani de o cafea. Oamenii de la șase dimineața nu au monede de dat cerșetorilor.

Într-o nemișcare completă, așa își petrece Alberto Dandi primele ore ale fiecărei zile, într-o sală de așteptare care ține până la opt, când trotuarul se transformă odată cu tălpile care-l calcă. Atunci începe orașul să-și trăiască cele mai bune ipostaze și cei mai bun pantofi. Picioarele de la ora opt sunt lucrate, încălțate grijului, ale oamenilor care lucrează în birourile din față, ale femeilor care au întâlniri importante și ale bărbaților care trebuie să impresioneze. Niște picioare care trebuie să reziste perfect până când se lasă seara, niște stâlpi care trebuie să susțină trupuri greoaie, idei și speranța unor măriri de salariu. Alberto Dandi își alege câte o pereche din aglomerație, pe care o urmărește vigilent până-i pierde urma și apoi o ia de la capăt. După ora opt, paharul de plastic din fața lui se umple cu bani mărunți. Dacă primește bacnote, le scoate rapid de acolo și le bagă în buzunar. Nu vrea ca vreun trecător să creadă că are suficienți bani. Un cerșetor nu are niciodată suficienți bani. 

Fotografie: Lisette Model - Running Legs (1940)

marți, 19 noiembrie 2013

La gâtul Fionei

Scârțâitul ușii m-a trezit din amorțeala îngrozitoare în care am căzut forțat în ultimele luni. Prins între o pufoaică ieftină și o blană de miel negru, am atârnat trei anotimpuri de un umeraș, în șifonierul Fionei Dan, probabil cel mai înghesuit șifonier din partea asta de oraș. Dar e primăvară, cel puțin pentru mine, căci afara sigur a dat primul îngheț. De ce și-ar scoate altfel Fiona paltoanele din stofă groasă, fustele din lână, de ce ar lăsa dulapul să respire, de ce nu i-ar mai închide ușile? Le ia pe rând pe toate, a început din stânga, își admiră hainele adormite, păstrate neatinse de molii datorită unor țigări vechi, uscate, puse aiurea prin buzunare. Le ridică și le privește în lumina ferestrei. Singurul loc unde Fiona Dan e stăpână, unde are putere, unde e nemiloasă, unde taie în carnea ațoasă a hainelor ei. Pe unele le pune pe pat, pe altele le pune la loc. Între mine și mâinile ei subțiri mai sunt două sacouri și pufoaica asta împuțită lângă care am stat în tot timpul ăsta. Sper să o arunce, materialul ei mi-a provocat mâncărimi groaznice pe burtă, la care nu am putut ajunge nicicum. Picioarele mele din față, singurele care mi-au rămas, nu mai păstrează nimic din vigoarea lor din tinerețe. Acum atârnă, cum face tot trupul meu, fără oase și măruntaie. Doar blana mai e de mine. Nu și-a pierdut deloc strălucirea, e la fel de moale ca acum mulți ani. Pentru asta m-a cumpărat Fiona, mi-a și spus, "pentru blana ta închisă și pentru ochii curioși".

A ajuns la pufoaică, o scoate, se uită la ea, o miroase și o pune la loc. Câteva secunde, atât a durat, i-a decis soarta pentru moment, pufoaica are în față incertitudinea, rămâne în dulap, dar pentru cât timp? Fiona e un judecător impasibil, figura ei rămâne aceeasi mereu, nu te lasă să ghicești ce-i trece prin minte sau suflet. O singură dată am văzut-o schimbându-se la față, mergeam pe bulevardul Central, eu atârnat la gâtul ei peste un palton vișiniu, ningea, Fiona mergea rapid prin pădurea de fulgi. Se grăbea la coafor. La intersecția cu una dintre străduțele secundare, chiar în fața unui magazin de pantofi, s-a oprit aproape violent, capul mi-a tresărit și s-a lovit de sânul ei stâng. Pe partea cealaltă trecea un bărbat înalt, acoperit de o umbrelă, neagră, grea sub zăpadă. I-am auzit inima Fionei agitată, zgomotoasă, îi făcea pieptul să se ridice și să coboare neobișnuit de repede. S-a întors spre vitrina magazinului și acolo i-am văzut reflecția, figura unei femei care părea că a văzut o stafie, o fiinţă speriată și neajutorată. Pașii bărbatului s-au îndepărtat prin albul orașului, iar Fiona a intrat în magazin, a probat cinci perechi de cizme, fără să cumpere vreuna. Nu am mai mers la coafor şi am rătăcit printr-un parc câteva ore bune. Eram complet acoperit de zăpadă.

E rândul meu, încerc să mă înfoi, cel puțin așa cred, căci trupul nu mă ajută. Îi simt mâinile reci, mă apucă de mijloc și mă trage de pe umeraș cu putere, atât de tare încât simt că mă rup, mă lovesc la bot, aproape rămân făra o ghiară. "Igor, frumosule", îmi spune, două cuvinte, promisiunea încă unei ierni la gătul ei, încă o viață pentru mine. "Fiona, ești neschimbată", îi răspund eu, un dihor devenit gulerul unei femei cochete, care ascunde secrete teribile.