duminică, 22 februarie 2009

Cutremur (post pe care numai tu trebuie să îl citeşti, pentru că numai tu o să îl înţelegi)

"Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere..."



(Respir zilnic aerul pe care tu îl expiri pentru mine. Şi nu cred că îl merit. Alerg prea repede printre maşini şi mi-e frică că într-o zi una o să mă lovească şi o să îmi ia tot aerul. Nu am ştiut niciodată cum e să rămâi singur într-un oraş plin de oameni. Am obosit şi e greu să mergi prin zăpadă. Te las pe tine să mergi mai departe. Eu rămân aici.)

A început ultima săptămână din februarie şi mie îmi este cald. Nu ştiu dacă e de vină caloriferul din garsonieră, soarele rece de dimineaţă sau fularul gri, lung de la tine, cert este că îmi e cald. Transpir şi asta naşte în mine o stare de nemulţumire. Te-am visat aseara. Mă ţineai de mână şi îţi era ruşine cu mine. Incoerenţa gândirii mele e semn că ceva nu e ok. S-a rupt echilibrul sub semnul căruia am trăit alături de tine. Şi acum e cutremur. Cutremur cu multe replici. Câteodată mă gâdilă şi iar îmi vine să râd. Câteodată mi-e dor, dar nu ştiu exact de ce. De pădurea aia, de autostradă sau de buricul tău. Important e ca tu să mă înţelegi. Îmi asum tot ce ţi-am spus şi urmează să îţi spun. Chiar nu ai de ce să îţi pară rău. Eşti o bucată din fragilul, dar totuşi complexul organ pe care mulţi tind să îl numească inima mea. O să rămâi acolo pentru că ai reuşit cumva, pentru ceva timp, să îl domini. Dar acum dominaţia ta s-a restrâns. S-a restrâns fiindcă s-a reinstaurat dominaţia mea. Zâmbeşte-mi, miroase-mă, drămuieşte-mă şi uită-mă într-o cutie mică, albastră, undeva lângă ceilalţi scheleţi din dulapul tău. Deschide cutia mică, albastră peste trei, patru ani şi doar atunci scrie-mi o scrisoare pe o foaie galbenă cu cerneală verde să îmi aduci aminte de ce am reprezentat noi doi când te ţineam de mână. Eu încă o să port papucii de la tine!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!