miercuri, 1 aprilie 2009

Jeg

(asta este aşa, ca o paranteză)

Încă am gustul tău în gură şi încă nu pot să cred că nu m-ai lăsat să fumez la tine. Îmi vine să scuip încontinuu şi nu ştiu de ce, pentru că, până într-un anumit punct, îmi place. Diferenţa între ce simt eu acum şi ce vrei tu să simt e că ai săpat de mult timp prăpăstii în raţiunea mea. Şi oricât te străduieşti să le astupi, să faci pământ acolo unde acum nu e pământ, nu o să reuşeşti. Oamenii se schimbă şi aşa cum tu te schimbi şi eu mă străduiesc să devin o versiune mai bună a mea în fiecare zi. Chiar dacă asta înseamnă să îmi încordez muşchii la maximum, să strâng din dinţi, să înghit în sec sau să dau cu pumnul în stânga şi în dreapta. Şi chiar dacă asta înseamnă să te las în urmă, să te văd cum muşti din perne până îţi sângerează gingiile, să îmi simt carnea sub unghiile tale.

Nu ai reuşit să desenezi nimic pentru mine chiar dacă eu te-am rugat să încerci măcar. Tot ce a ieşit sunt nişte rahaturi de schiţe alb-negru care nu au nici măcar lumină. Nu se mişcă, nu verbalizează nimic, nu cred că au ce să verbalizeze. Nu e nimic viu, nu e nimic real şi nu e vina mea că imaginaţia ta e bolnavă, urâtă, limitată, scârboasă. Încearcă totuşi să îţi dai drumu, să simţi şi tu cum e să cazi în gol de la etaju şapte şi să te zdrobeşti de asfalt. O să vezi că pentru două secunde o să trăieşti atât de intens încât fiecare firicel de sânge al trupului tău o să ţâşnească în sus. Şi crede-mă că merită chiar pentru două secunde.

Dupaia poţi să te întorci în vizuina verde în care te-ai băgat şi să continui să respiri aerul pentru care mulţi dintre noi se luptă în fiecare zi. Tu crezi că ţi se cuvine dar nu e nici pe departe aşa. Dar oricum, decât să îţi pui întrebări mai bine trăieşti în ignoranţă. E mult mai bine aşa. Mă duc să scuip, tu du-te afară să te plimbi că au înflorit copacii şi miroase-mă. Vezi să nu vină cutremurul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!