vineri, 3 aprilie 2009

Obosit de normalitate

O să o mai spun o singură dată pentru tine. Povestea mea o să înceapă undeva departe de tot ce tu numeşti normalitate şi o să se termine acolo unde o să fie mult mai multă nebunie. Departe de inimioara roşie care atârnă de dulap, departe de cele două poze, departe de puţinele cărţi de pe raft şi mult mai aproape de frigul care mă loveşte acum.

Să mă gândesc doar că nu o să mai văd niciodată cum te întinzi în faţa mea. Atât trebuie să fac şi o să fug. Repede, departe, cu frică, dezarmat şi obosit. Obosit să te mai văd, obosit să te mai pup şi obosit să îmi mai întind mâinile spre tine. Am 20 de ani şi am obosit să mai fiu cu tine, ca tine, peste tine. Am obosit să mă mai gândesc la cutremur, la porumbel şi la icoane. Am obosit să trăiesc aşa pentru că trebuie să înţelegi că pentru mine asta nu e normalitate. E ceva ce aş schimba acum dacă aş putea. Şi e trist că nu am cum să schimb.

Vreau să ne mozolim ca idioţii în parc şi nu pot face asta. Dă-mi un creion şi o hârtie şi o să îţi desenez cum arată normalitatea pentru mine. Nu seamănă deloc cu ce trăiesc acum şi crede-mă că îmi vine să sparg în fiecare dimineaţă oglinda de la baie. Nu mai vreau să văd, nu mai vreau să te văd. Vreau să te sparg în bucăţi şi să te bag în portbagaj şi să arunc maşina într-un lac adânc. Pe tine, garsoniera, blocul, oraşul, ţara şi lumea toată. Şi doar atunci o să vezi ce vreau eu, cum vreau eu să fiu. Şi poate o să înţelegi cum mă simţeam eu înainte să sparg totul în bucăţi mici de oglindă. Captiv, fără aer şi zgâriat. Zgâriat pe spate, spate pe care îl acopeream zilnic cu un tricou în aşa fel încât tu să nu vezi.

Şi o să o mai spun o singură dată pentru tine. Povestea mea o să înceapă când eu o să te învăţ să mă înveţi să accept. Am renunţat de mult la ideea de schimbare şi tot ce pot să fac este să accept. Să accept inimioara roşie de pe dulap, cele două poze şi cărţile de pe raft. Şi poate, poate, poate, poate, poate atunci o să fie mai bine. Te bagi?

Un comentariu:

Exprima-te!