duminică, 24 ianuarie 2010

Stricat

Să te repar nu vreau. Îmi place mecanismul tău stricat cu atâta grijă de oamenii care ţi-au spus viaţa în atât de multe feluri, ţi-au aruncat papuci pe stradă şi te-au minţit că iubirea ta e o închisoare cu pereţi plini de cremă anti-rid. Nu vreau să te repar ca să îţi demonstrez că oamenii greşiţi sunt mai interesanţi decât cei corect definiţi. E ca un joc de tenis în care tu eşti o minge perfect rotundă, dar rachetele sunt pline de imperfecţiuni. Fiecare lovitură te strică frumos, dar iremediabil. Şi pleci mai departe, cu un mers mai elegant, dar cu un interior murdar şi rupt în părţi care nu mai pot fi cusute.

Să mă repari tu pe mine nu poţi. Încerc şi eu asta, în fiecare dimineaţă când fumez prima ţigară şi mă uit pe geam. Nu am reuşit până acum şi se presupune că eu ştiu mai bine care părţi sunt mai rupte. Am ac, am aţă, dar nu sunt în stare să bag aţa în ac. Şi renunţ, dar îmi promit că dimineaţa de mâine o să fie mai bună. Dar vine seara, vine patul, cu lună, vine muzica şi uit ce promit în fiecare dimineaţă.

Mecanismul meu s-a stricat de tot când noi am spus tot ce era de spus despre iubire în zăpadă, dimineaţa, la - 25 de grade.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!