luni, 21 iunie 2010

Lentila

Mi-a căzut o lentilă de la ochelarii pe care i-am furat de la tine. Nu privesc asta ca pe un semn, nici măcar ca pe un accident. Ochelarii de la tine s-au epuizat pe ochii mei. Scurt, fără să mă pregătească, chiuveta albă s-a murdărit de negru cu un zgomot lin într-o dimineaţă bună. În orizontul meu s-a terminat o viaţă, iar eu am văzut ziua când i-am luat de pe biblioteca cu rafturi galbene. M-am privit în oglinda stropită printr-o lentilă, serios, cu vânt afară şi nu am fost capabil să spun, să duc mâna la gură sau să plec. Era acolo totul, simplu, din bucăţi mari de faianţă, expus ca în galeria ta, evident, ca o pată roşie pe pantalonii unei fete. Era cu o lentilă căzută, cu o mână ruptă, desenat în forme greu de înţeles, fireşti, strigătoare, spunându-mi cuvinte în cea mai frumoasă limbă de pe Pământ. Prost, nu ştiu nici acum să o înţeleg. Am crezut totuşi că o să scap acolo, că o să apari acolo, că o să stai în spate, ca în poze şi o să vorbeşti pentru mine. Nici măcar culorile din toate curcubeele, din toate părţile, din toate lumile, nu o să te deseneze aşa cum ai fost. Ochelarii o să rămână aşa, ştirbi, frumoşi, epuizaţi, dar Lumea nu mai e de multă vreme la fel. S-a schimbat şi acum când sunt mare văd în tine totul, văd coperţi de romane bune, văd propoziţii geniale, picturi întoarse şi cea mai lungă zi din an. Mi-e dor.

Un comentariu:

Exprima-te!