luni, 28 iunie 2010

Scrisoare

Domnule Iţic,

Viaţa în cameră este bună. Mă uit pe geam din ce în ce mai des, în reprize scurte, de câte 78 de secunde, cum m-ai învăţat. Încerc să fur cât mai mult afară şi să aduc înăuntru. De aici, de la mine, se văd acoperişuri de case trecute prin multe mâini, prin multe ciocane şi suflete. Pisicile pe care le mângâiam când eram mic îşi bagă acum capul prin hornuri şi scot lăbuţe murdare de negru, curioase şi parcă vulgare în toată liniştea lor. Mi-am pornit muzica, tare, în fiecare zi, doar dimineaţa, la volum maxim. Mă ajută la privit. Pun pe ritm tot ce se întâmplă afară şi desenez calm, cu pauze lungi în respiraţie, viaţa, cum trebuia să fie înainte să mă nasc în forma asta. Nu mă grăbesc, nu vorbesc la telefon, fumez o ţigară în şapte minute cu ochii la tablou şi mănânc ce mi se aduce la uşă. Am renunţat să dau vina pe oameni, pepeni sau pe situaţii. Lucrurile vin, le fac faţă şi pleacă. E chiar aşa de simplu. Ca în romanele pe care le-ai scris dumneata. Am găsit un mod total nou prin care să îmi asortez hainele. Am vopsit dulapul albastru închis. Închis tare. Miroase a apă şi acum schiţez, cu pastă de dinţi, pe uşi, peisaje. E grozav impactul mut pe care albul îl are pe alte culori. Mă bucură, mă face fericit, răscolesc pungile din cameră, ridic praful, mă sui încălţat în pat şi mă trişez cu o privire pe geam.
Dumneata ştii că viaţa aici este albă?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!