luni, 12 iulie 2010

Inundaţii

Jos, pe jos, deasupra parchetului închis în colţuri de lemn, se găseşte nimic. Nimic lucrat, premeditat, frumos ambalat, cu telefoane aproape zilnice, cu sex bun din când în când şi cu un tablou mare deasupra patului. Bucureştiul, de la balconul tău, mi-a părut mereu mic, cu orizonturi curioase, regulate şi cu sunete bizare, străine la 8 jumate, marţi dimineaţa. Acolo eşti mai aproape de Dumnezeu frumos, de păsări înalte şi de ţigle sparte. Sparte, în 60 de ani, de 60 de ploi şi de un tunet. Lin, natural, ca indundaţiile ce ne şterg parfumul de pe piele, ne rup câmpurile şi ne omoară locuitorii. Pe rând, rând, rând, se curg toţi, ţinându-se de mâini, din noi, din mine şi alunecă în sus, spre albastru, în jos, spre roşu, spre mai bine, spre alte locuri, uscate, toropite de o căldură transpirată. În şlapii care îmi intră între degete rămân pe nimic, cât tu încă dormi slab, mijesc ochii şi scuip ziua, singur, în altă casă. Nu mai am casă, e departe şi dorm în paturi care nu îmi convin, în aşternuturile care încă miros cum a mirosit anul trecut. Pleacă toţi din mine, mă lasă orientat spre veioză, când eu caut soarele. Nu soarele de acum, nici de ieri, soarele din primăvara în care mi-ai ales tu lumina.

6 comentarii:

  1. imi plac virgulele tale multe. si repetitiile :)

    RăspundețiȘtergere
  2. imi place totul la tine, mai ales ca stiu mirosul si gustul lor. nu le-am uitat, desi ne-am despartit.

    RăspundețiȘtergere
  3. imi e bine aici pe blogul tau...

    RăspundețiȘtergere
  4. alina, si blogului ii place de tine. :)

    RăspundețiȘtergere
  5. soarele acela se ascunde...

    d.

    RăspundețiȘtergere

Exprima-te!