duminică, 10 aprilie 2011

Împiedicările unui student la comunicare


Stă scris de atât de mult timp pe uşa aia pe lângă care sunt sigur că toţi oamenii de pe lume au trecut la un moment dat, încât toată magia pe care a strâns-o la început s-a risipit în toate corpurile şi în toate colţurile. Mă mai opresc câteodată în faţa şi pronunţ apăsat acel "prin tine" ca şi cum e singurul sunet pe care ştiu să îl spun. Prin tine, prin tine, prin tine, pe acolo e singura cale, mă gândesc şi cred că roşul ăsta e acolo ca să ne mai amintească.

Mă grăbeam, cu gândul prin alte părţi, să urc, după toată noaptea cu muzica care m-a îndemnat la lucruri prin băi, scările care ieşeau de sub pământ. Când am ajuns aproape sus, mi s-a blocat piciorul, cu tot cu papuc şi am căzut în genunchi, descumpănit, fără să ştiu dacă să râd sau să tac, aşa că am început să cânt, cu capul plecat şi cu palmele întinse. Am cântat, fără vreo explicaţie raţională, versurile lui Cărtărescu, cu diamante pe şosete, cu fete pe biciclete, zvelete ca nişte pipete şi mi-am târât mai departe, nu neapărat pe Calea Moşilor, nu neapărat părul de diamant. Sunt sigur că nu m-a auzit nimeni pentru că aveam un covrig în mână care mi-a zburat prin aer. Nu-i nimic. Data viitoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!