luni, 30 mai 2011

Să ascultăm broaştele, da

Sunt multe broaşte, nu ştiu dacă le mai ştie cineva, în Bucureşti, pe lacuri şi în râul ăsta cu atât potenţial, care cântă în fiecare seară după ora zece fix, melodii celebre, arii şi poezie. Le aud şi le ascult şi le înţeleg şi cânt şi eu cu ele durerile şi fericirile unui oraş aşa de mare şi de strâns între degete. Să îmi aprind din nou o ţigară a fost cel mai natural lucru din lume şi nici măcar nu mai încerc să îmi găsesc motive pentru asta. Sunt nopţile astea de mai, când ţi se face un pic frig, dar bate vântul şi aduce cu el foarte multe perspective măreţe care îmi cresc sub ochi şi mâini cum cresc copiii în poveştile alea vechi. Aş sta pe trepte în faţa blocului multe ore, cu îngheţata deja topită lângă mine şi cu pielea de găină. E bine, astă seară e bine, nu pot să pun degetul exact şi să îţi spun de ce, dar simt că în sfărşit, după atâta timp plat, am după cine să mă uit într-o aglomeraţie. Fie ea în străzile strâmte din centru, fie pe lângă Palatul Regal sau dimineaţa printre sticlele de şampon în baie, e acolo o biluţă mică, o măslină, un sâmbure de pepene. Şi îl rod, zâmbind, mi se pierde printre dinţi, dar îl găsesc eu repede. A înviat lumea asta, mă bucur, am văzut-o şi duminică într-un parc, când o fată a plâns în faţa mea, de fericire, din aia adevărată pe care vreau şi eu să o simt cât mai curând. Te admir draga mea, ştii asta deja, dar lacrimile alea pe care le-ai vărsat cu atâta poftă mi-au confirmat o mie şi una de lucruri. Îmi cântă broaştele, Dumnezeule, şi le aud cu toate urechile voastre.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!