luni, 30 ianuarie 2012

Muzica Lisabonei

În somnul ăla lung, dintre o sâmbătă și o duminică, astea de au trecut de câteva ore, am dormit strâmb, răsucit aiurea prin perne, poate de la prea multe vise cu școala generală, și m-am trezit cu o întindere de mușchi, la gât, comună, dar păcătoasă, de mi-am ținut toată ziua capul într-o parte, ca un om suspicios, care pune sub semnul întrebării tot ce i se spune. M-am lăsat masat cu diverse loțiuni, care mi-au încălzit pielea, am dormit pe o pernă modulatoare și parcă mi-am mai revenit un pic, spre bucurie. A fost ieri seară un episod, prin pasajul de la Unirii, când a început să bată vântul subteran, pe care îl știi și tu, care îți răscolește fiecare fir de păr de pe corp, un episod care a mai luat din frig și ceață. Un val, în tot vântul ăla, de vanilie, persistent între două trenuri lungi, provenit probabil de la o domnișoară zeloasă, înaltă și cu părul lung, care s-a hotărât să nu facă economie la parfum (ce bine) și să ne bucure o duminică seară într-un pasaj aspru. Nu ăsta e motivul neapărat pentru care îți scriu, dar nu aveam cum să nu consemnez această mică fericire, simțită până la urmă probabil doar de noi. Ți-am promis, de data asta nu am mințit, că îți povestesc despre Portugalia, cel puțin o bucată din ea, și iată-mă pregătit să-mi amintesc totul pentru tine. Aici la noi, chiar un pic mai încolo, la Piața Universității, se pregăteau oameni, mai mult sau mai puțin eleganți, să țipe, să plângă și să dârâme fărâme ale orașului ăsta al nostru, dragul de el, care nu e nici cel mai frumos și nici cel mai curat, dar care se chinuie. L-au bătut și l-au învinețit chiar când a început vacanța pentru mine, la capătul continentului, lângă ocean, unde era soare și pace și muzică și bere bună. E un sentiment de viață ușoară când ieși dimineața devreme pe străzile alea care urcă și coboară prin toată Lisabona, ca printr-un oraș bătrân și înțelept, care te vede și te știe și te lasă în pace să-ți înveți lecțiile, nu îți dă sfaturi, nu se bagă și îți dă tot ce are. E și bun, e și rău, cu clădiri înalte, pline de faianță veche, unele îngrijite și spălate, unele ciobite, dărăpânate, pitorești și nelocuite, cu traficanți de droguri destul de agresivi, cu magazine pline de păpuși, restaurante unde peștii sunt gătiți în forme grozave, cu ceapă și cu unt, și cu tramvaie de lemn cu o datorie incredibilă, de a duce lisboeții și vizitatorii, de jos, de la râu, până sus, în vârful celor șapte dealuri, pe căi strâmte, abrupte, întortocheate, dar care își duc la bun sfârșit promisiunea în fiecare zi, de cine-știe-câți ani. Lisabona are un pic din toate, dar cel mai important, Lisabona are muzica, fado, muzica în care sunt strânse toate astea bune și toate astea rele.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!