miercuri, 21 noiembrie 2012

Sfinti care imi apar

M-am oprit ieri sau alaltăieri pe un bulevard aglomerat, la ora 6 seara, când pleacă toată lumea de la birou cu gândul la prânzul de mâine, varză călită sau pulpe de pui cu piure, grea decizie, și m-am așezat pe un fel de băncuță de lemn puțin udă, să iau o pauză și să mă decid încotro să o mai apuc. M-am liniștit un pic așa cum s-a liniștit o fată pe care o cunosc când a intrat într-o zi în biserica italiană de pe Magheru și și-a ținut câteva minute mâinile împreunate în poală și privirea spre sfinți în care nu crede, dar pe care îi găsește adorabili, cu piele fină, plinuți și roz, bine mâncați, suficient de fericiți încât să împartă fericire și altora, de exemplu unor fete necredincioase, dar drăguțe și cuminți. Nu știu dacă ți se întâmplă și ție, dar eu când citesc vreun roman sau vreun jurnal care îmi place, văd peste tot personajele dintre rânduri. Mi se arată și ele ca niște sfinți, pe unde apucă. Cel mai recent exemplu e Monica Lovinescu pe care am văzut-o, dumnezeule, cam o lună, pe străzi și în mega image, câteodată tânără și frumoasă, câteodată înțeleaptă, dar niciodată fericită, cu o chinuială pe chip caracteristică tragedienelor. O iubesc așa de tare pe Monica Lovinescu, la fel cum iubesc și alte femei pe care le știu doar din scrisul altora, cum iubesc și câțiva bărbați, tot așa, cunoscuți prin gura altora. Nici nu îmi explic altfel dragostea mea pentru ei și ele decât ca o iubire cosmică, care transcede universuri paralele. Sper că și ei și ele mă iubesc la fel de tare, of, ce tare îmi doresc asta. M-am liniștit, îți spuneam, câteva minute pe un fel de bancă, într-un fel de seară, ca să îmi fac curaj să merg mai departe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!