vineri, 24 mai 2013

Etaje




Nataliei Varta îi este frică să scoată dopul de la cadă în fiecare dimineaţă când face baie. Are senzaţia că odată cu apa o să se scurgă şi ea pe ţeava murdară, întunecată şi îngustă, lucru deloc plăcut pentru o fetiţă de nouă ani care trebuie să arată mereu impecabil. Mama ei vede în ea doar una dintre păpuşile de care se folosea în propriile jocuri din copilărie: „Natalia, păpuşa mea, tu trebuie să arăţi mereu ca scoasă din cutie”.

Pe timpul vacanţei de vară fetiţa are un program strict, scris de mama ei cu un pix negru pe o hârtie care stă lipită de frigider. Se trezeşte, se spală, mănânca, studiază şi se joacă, toate între anumite ore bine întipărite în timp şi în minţile celor care locuiesc în apartamentul cu patru camere, de la etajul opt, al familiei Varta. Orele preferate ale Nataliei sunt orele de joacă, interval în care îi este permis să fie fericită. Fericirea înseamnă că nu mai trebuie să fie atentă să nu-şi murdărească hainele.

Fetiţa iese de multe ori din apartament pe casa scării. Se asigură că mama ei nu o vede, nu o aude şi nu o simte, şi apasă mânerul greu al uşii de la intrare. Îi place să se uite în jos, la vârtejul pe care îl formează scările şi balustrada de lemn, un vârtej care nu se opreşte niciodată şi care o ameţeşte. Dimineaţa aceasta nu ar fi fost cu nimic diferită de altele dacă Natalia nu s-ar fi dezechilibrat şi nu ar fi căzut în gol.

La etajul şapte are loc o înmormântare. Holul este complet blocat de oameni îmbrăcaţi în negru grupaţi patru câte patru. Au pahare de plastic în mână din care sorb din când în când. Unii râd, alţii plâng, dar nimeni nu o observă pe Natalia care cade printre ei. În viteză, fetiţa reuşeşte să zărească picioarele moartei pe uşa deschisă a unui apartament. E încălţată cu nişte pantofi roşii, pantofi pe care şi Natalia şi i-ar fi cumpărat dacă ar fi avut puţin peste douăzeci şi cinci de ani.

Mai jos, la şase, doi bărbaţi fumează lângă un pian. Vor să-l urce pe scări, dar înmormântarea de sus le blochează calea. Pianul e pentru Natalia, comandat de mama ei, care e sigură că fata o să fie o mare pianistă. Dacă Natalia ar cânta la pian, ar face-o mecanic, pentru că nu e deloc talentată.

La etajul cinci, două mâini întinse peste balustradă o prind pe Natalia şi pentru câteva secunde e înconjurată de o linişte pe care nu o simţise niciodată până atunci. Fragile, cele două mâini o scapă repede şi fetiţa lasă în urmă un băiat pe care poate l-ar fi luat cândva de soţ.

La patru nu e nimeni şi Natalia e cuprinsă de o singurătate care nu o sperie, ba din contră, îi place şi dacă ar putea, ar prefera-o companiei oamenilor.

La etajul trei se răsuceşte în aer şi vede pentru prima dată cimentul care o aşteaptă la capăt. Pe palier sunt toţi colegii ei de clasă, oameni mari, îmbrăcaţi la fel. Printre ei stă şi ea, cu nimic diferită: plictisită, grăsuţă şi cu o nostalgie întipărită pe chip. „Mamei i-ar fi plăcut să fiu o mare pianistă.”

La doi se joacă mulţi copii, fete şi băieţi care râd şi se aleargă unul pe altul. Natalia zâmbeşte şi ştie că unul dintre copii ar fi putut să fie al ei peste câţiva ani.

La etajul unu e mama Nataliei, înconjurată de sute de cutii de păpuşi. Nataliei îi e milă de ea, ar vrea să o strige, dar nu mai are timp. Mama ei nu o aude, nu o vede şi nu o simte.

Cimentul de care se zdrobeşte fetiţa e rece. Totul se întâmplă fără zgomot şi fără prea mare deranj. Singurul martor este o muscă, al cărei bâzâit Natalia l-a auzit chiar înainte de lovitură. „Ce simplu e să mori” se gândeşte întinsă la parter. „Ce simplu e să mori.”


imagine.

4 comentarii:

  1. "La etajul cinci, două mâini întinse peste balustradă o prind pe Natalia şi pentru câteva secunde e înconjurată de o linişte pe care nu o simţise niciodată până atunci. Fragile, cele două mâini o scapă repede şi fetiţa lasă în urmă un băiat pe care poate l-ar fi luat cândva de soţ."

    Nu cred ca e prematur sa spun asta, dar mi-ar placea sa citesc un roman scris de tine.

    RăspundețiȘtergere

Exprima-te!