luni, 24 iunie 2013

Pasarile lui Vladiva


*
Vladiva simte câteodată cum Dumnezeu îl privește când stă cocoșat peste laptopul de la birou: „Stai drept!” îi spune. “Nu vreau!” îi răspunde Vladiva și-și întoarce capul să-l caute. Nu-l vede niciodată. Se uită în jur la colegii lui concentrați, care nu vorbesc, nu râd și nu-l simt. „Doamne, sper că nu ieși din gura lor”. Dumnezeu nu-i mai răspunde și Vladiva uită de el pentru câteva ore, cum uită de multe ori să-și oprească telefonul când merge la teatru. Telefonul și Dumnezeu îl sună numai în momentele nepotrivite.

Nu există om pe Pământ care să creadă că-l cunoaşte pe Dumnezeu mai bine decat Vladiva. L-a auzit din primul moment, in spital, când i-a repetat o oră întreagă aceleaşi cuvinte: “Nu mai plânge”. Vladiva a plâns numai ca să-l enerveze. Dumnezeu e cicălitor şi el a avut timp să înveţe asta. Îi critică fiecare decizie şi nu-l lasă să doarmă nopţile. Îl urăşte, dar nu ar putea niciodată să-l oprească. S-au obişnuit aşa amândoi, într-o tovărăşie forţată, dar indispensabilă.

**
Despre două lucruri nu vorbeşte Vladiva niciodată: despre Dumnezeu şi despre pasiunea lui pentru taxidermie. Sunt singurele lui secrete, atât de mari însă, că de cele mai multe ori îl copleşesc şi simte nevoia să se spânzure. Aici intervine Dumnezeu, care nu l-a lăsat să ducă treaba la capăt nici măcar o dată.

Vladiva împăiază doar păsări mici pe care le găseşte moarte prin parcuri, păduri şi grădini. Nu a omorât niciodată vreuna şi nici nu ar putea. De fiecare data când îi trece asta prin minte, Dumnezeu îi spune că tot ce omoară acum, o să-l chinuie mai târziu. Nu-l crede, dar se supune fără să adauge alte comentarii.

Zilele lui încep foarte devreme, căci trebuie să găsească fiinţele căzute recent, a căror frumuseţe nu a fost încă ştirbită de moarte. Le caută în iarbă, cu mâna, mereu la rădăcinile aceloraşi copaci, căci Vladiva a descoperit că multe păsări vin să moară în acelaşi loc. Lângă copacii-cimitir îşi găseşte şi el liniştea.  E un fenomen pe care a încercat să-l înţeleagă, dar nu a putut niciodată. Îl acceptă, aşa cum îl acceptă şi pe Dumnezeul cicălitor.

Orele petrecute în atelierul său sunt singurele motive de fericire sinceră. Nimic nu e mai frumos pentru Vladiva decît o pasăre mică, cu coadă stufoasă, adormită în palmele sale. O scurge de sânge, îi spală fiecare organ minuscul în parte şi o umple de paie. Doar aşa e Vladiva împăcat şi Dumnezeu redus, pentru puţin timp, la tăcere.

***
Într-o dimineață, când palma lui Vladiva se plimba peste iarba udă a unei păduri, Dumnezeu a venit , în sfârșit, să îl omoare. Cu un gest invizibil pentru ochii obișnuiți, i-a oprit suflul, iar trupul i-a căzut pe spate, fără să facă zgomot. Zeci de păsări l-au acoperit pe Vladiva, i-au crăpat pieptul și l-au umplut cu paie, la rădăcinile unui copac-cimitir.

Dumnezeu s-a scurs și el un pic în dimineața aceea. Tovărăşia lor ii era, totuşi, indispensabilă.

poza.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!