marți, 19 noiembrie 2013

La gâtul Fionei

Scârțâitul ușii m-a trezit din amorțeala îngrozitoare în care am căzut forțat în ultimele luni. Prins între o pufoaică ieftină și o blană de miel negru, am atârnat trei anotimpuri de un umeraș, în șifonierul Fionei Dan, probabil cel mai înghesuit șifonier din partea asta de oraș. Dar e primăvară, cel puțin pentru mine, căci afara sigur a dat primul îngheț. De ce și-ar scoate altfel Fiona paltoanele din stofă groasă, fustele din lână, de ce ar lăsa dulapul să respire, de ce nu i-ar mai închide ușile? Le ia pe rând pe toate, a început din stânga, își admiră hainele adormite, păstrate neatinse de molii datorită unor țigări vechi, uscate, puse aiurea prin buzunare. Le ridică și le privește în lumina ferestrei. Singurul loc unde Fiona Dan e stăpână, unde are putere, unde e nemiloasă, unde taie în carnea ațoasă a hainelor ei. Pe unele le pune pe pat, pe altele le pune la loc. Între mine și mâinile ei subțiri mai sunt două sacouri și pufoaica asta împuțită lângă care am stat în tot timpul ăsta. Sper să o arunce, materialul ei mi-a provocat mâncărimi groaznice pe burtă, la care nu am putut ajunge nicicum. Picioarele mele din față, singurele care mi-au rămas, nu mai păstrează nimic din vigoarea lor din tinerețe. Acum atârnă, cum face tot trupul meu, fără oase și măruntaie. Doar blana mai e de mine. Nu și-a pierdut deloc strălucirea, e la fel de moale ca acum mulți ani. Pentru asta m-a cumpărat Fiona, mi-a și spus, "pentru blana ta închisă și pentru ochii curioși".

A ajuns la pufoaică, o scoate, se uită la ea, o miroase și o pune la loc. Câteva secunde, atât a durat, i-a decis soarta pentru moment, pufoaica are în față incertitudinea, rămâne în dulap, dar pentru cât timp? Fiona e un judecător impasibil, figura ei rămâne aceeasi mereu, nu te lasă să ghicești ce-i trece prin minte sau suflet. O singură dată am văzut-o schimbându-se la față, mergeam pe bulevardul Central, eu atârnat la gâtul ei peste un palton vișiniu, ningea, Fiona mergea rapid prin pădurea de fulgi. Se grăbea la coafor. La intersecția cu una dintre străduțele secundare, chiar în fața unui magazin de pantofi, s-a oprit aproape violent, capul mi-a tresărit și s-a lovit de sânul ei stâng. Pe partea cealaltă trecea un bărbat înalt, acoperit de o umbrelă, neagră, grea sub zăpadă. I-am auzit inima Fionei agitată, zgomotoasă, îi făcea pieptul să se ridice și să coboare neobișnuit de repede. S-a întors spre vitrina magazinului și acolo i-am văzut reflecția, figura unei femei care părea că a văzut o stafie, o fiinţă speriată și neajutorată. Pașii bărbatului s-au îndepărtat prin albul orașului, iar Fiona a intrat în magazin, a probat cinci perechi de cizme, fără să cumpere vreuna. Nu am mai mers la coafor şi am rătăcit printr-un parc câteva ore bune. Eram complet acoperit de zăpadă.

E rândul meu, încerc să mă înfoi, cel puțin așa cred, căci trupul nu mă ajută. Îi simt mâinile reci, mă apucă de mijloc și mă trage de pe umeraș cu putere, atât de tare încât simt că mă rup, mă lovesc la bot, aproape rămân făra o ghiară. "Igor, frumosule", îmi spune, două cuvinte, promisiunea încă unei ierni la gătul ei, încă o viață pentru mine. "Fiona, ești neschimbată", îi răspund eu, un dihor devenit gulerul unei femei cochete, care ascunde secrete teribile. 

Un comentariu:

  1. Salutari lui Igor de la nutria mea belgiana pe care-o suspectez ca spune o poveste pe care nu stiu eu inca sa o aud.

    RăspundețiȘtergere

Exprima-te!