miercuri, 18 decembrie 2013

Picioare

Primul gust pe care îl simte Alberto Dandi dimineața e cel de cacao. Dureaza câteva secunde, undeva între prima deschidere a ochilor și ruperea de somn. Cacao e confirmarea realității lui cunoscute. Dacă simte gustul dulce amar, înseamnă că s-a trezit tot acolo unde s-a culcat, ochii lui au aceeași culoare, hainele lui același miros. E sigur de asta. Cacao vine doar în zilele tihnite, fără schimbări, când viața de azi, pusă peste viața de ieri, nu face nicio diferență, se așează molcomă, pe fiecare muchie, la limită. Cacao e pentru Alberto Dandi cea mai curată bucurie, dar și cea mai adâncă supărare, o boabă grea, care-i apasă mușchiul limbii până în gât, și mai jos, în suflet.

La ora șase, căci atunci se trezește, prin fața lui trec picioarele muncitorilor, ale femeilor care lucrează în fabrici, ale celor care-și aleg încălțămintea după un singur criteriu, cel al protejării piciorului de vreme. Ghete negre zgâriate, bocanci mânjiți permanent de vopsea, flecuri rupte, șirete pline de noroi uscat. Oamenii care se trezesc pe întuneric la margini de oraș, aleargă să prindă autobuze și trenuri, ajung în centru și se pierd în încăperile din spate ale clădirilor de sticlă, ale caselor cu servitori, ale șantierelor permanente, acoperite de pânze albe. Picioare grăbite, palide, care ies și intră în același ritm din sau în gura de metrou lângă care Alberto Dandi își duce existența. Rar strânge bani de o cafea. Oamenii de la șase dimineața nu au monede de dat cerșetorilor.

Într-o nemișcare completă, așa își petrece Alberto Dandi primele ore ale fiecărei zile, într-o sală de așteptare care ține până la opt, când trotuarul se transformă odată cu tălpile care-l calcă. Atunci începe orașul să-și trăiască cele mai bune ipostaze și cei mai bun pantofi. Picioarele de la ora opt sunt lucrate, încălțate grijului, ale oamenilor care lucrează în birourile din față, ale femeilor care au întâlniri importante și ale bărbaților care trebuie să impresioneze. Niște picioare care trebuie să reziste perfect până când se lasă seara, niște stâlpi care trebuie să susțină trupuri greoaie, idei și speranța unor măriri de salariu. Alberto Dandi își alege câte o pereche din aglomerație, pe care o urmărește vigilent până-i pierde urma și apoi o ia de la capăt. După ora opt, paharul de plastic din fața lui se umple cu bani mărunți. Dacă primește bacnote, le scoate rapid de acolo și le bagă în buzunar. Nu vrea ca vreun trecător să creadă că are suficienți bani. Un cerșetor nu are niciodată suficienți bani. 

Fotografie: Lisette Model - Running Legs (1940)

Un comentariu:

Exprima-te!