marți, 21 ianuarie 2014

Strada Sfantul Stelian



*
"Nu mai vreau să fiu bolnavă" e singura propoziție pe care Violeta Orbu o scrie pe foaia de hârtie la controlul medical periodic. O dată la câteva luni, ca să primească medicamente subvenționate, Violeta e dusă de îngrijitoarea ei la spital, unde e examinată de un doctor:
- În ce oraș suntem, doamna Orbu? 
- La Moscova.
- Bun. Și în ce țară e Moscova?
- Asta nu mai știu să vă spun. 
După aceea doctorul o roagă să scrie o propoziție pe un carnet, o citește, îi dă rețeta și o trimite acasă. Violeta Orbu nu locuiește la Moscova, dar când avea douazeci si cinci de ani s-a îndrăgostit de un bărbat care își dorea foarte tare să vadă Piața Roșie.

E ora zece dimineața și cele două femei, Violeta și îngrijitoarea ei, s-au întors acasă, pe strada Sfântul Stelian, de la controlul medical. Bogdan Staicov are o zi de concediu și a văzut taxiul din care au coborât. Nu îi stă în obișnuință să se uite pe fereastră ziua, nici să-și ia liber de la birou. E agitat și toată dimineața a scobit cu unghia o gaură într-un perete.

**
Nimic nu deosebește strada Sfântul Stelian de alte străzi secundare din oraș. E încă o stradă care trăiește doar ziua, pe lumină, când șoferii vor să evite aglomerația bulevardelor și se strecoară pe rute ocolitoare, pe care le blochează și le trezesc cu motoarele și claxoanele lor. Atât, câteva ore pe zi dimineața și câteva ore spre seară, atât trăiesc străzile mici. Pe jos nu trece nimeni aproape niciodată, doar duminica, când câțiva credincioși își amintesc de biserica de la numărul opt și vin să se roage fiecare pentru ce are nevoie. Credincioșii se roagă pentru ei, pentru mame, pentru iubiți și pentru bani, dar niciunul nu se roagă pentru lume sau pentru strada Sfântul Stelian. Strada Sfântul Stelian nu are niciun Dumnezeu și cotește o singură dată spre stânga sau spre dreapta, în funcție de direcția din care vii. Noaptea nu trece nimeni pe acolo, fiindcă de mult timp s-a instaurat o frică colectivă de această stradă, general acceptată, dar fără un motiv anume.

Puţin locuitori, douazeci si trei,  îşi duc acolo existenţa. Cea mai înaltă casă are trei etaje, iar cea mai bătrână locatară are optzeci si doi de ani. Violeta Orbu a lucrat toată viața la un oficiu poștal și suferă de Alzhaimer. 

Grigore și Adriana sunt frați și singurii copii de pe stradă. Cea mai mare distracție a Adrianei este să îl îmbrace pe Grigore în haine de fată și să-l închidă afară din casă. Grigore se așează mereu pe o bordură și așteaptă să vină un adult ca să îi deschidă ușa. O urăște pe Adriana din toată inima, un sentiment care îl copleșește și care, probabil, o să îl urmărească tot restul vieții. Mama lor o să îi părăsească peste câteva luni și o să plece în Brazilia. Nimeni nu știe ce o să se aleagă de Grigore și Adriana.

Dacă ai trece noaptea pe strada Sfântul Stelian nu ai vedea nicio fereastră luminată, dar cu siguranță nu ai trece neobservat. Bogdan Staicov locuiește la numărul cinci, etajul trei, apartamentul şase și se uită pe fereastră. Bogdan lucrează la un centru de copiere și manevrează un aparat imens, un plotter, care imprimă bannere de dimensiuni mari și foarte mari. Lucrările sale sunt pe toate blocurile din oraș și mai puțin pe strada care locuieşte. Palmele lui au o nuanță verde, imprimată de la cerneala care curge pe marginile plotterului în fiecare zi. Nu se mai străduiește să o scoată. Tot ce atinge Bogdan, colorează în verde.

Cele mai fericite luni din viața lui sunt cele de iarnă, când ziua e scurtă și întunericul își face loc repede peste oraș și peste strada Sfântul Stelian. Atunci se poate uita pe fereastră cel mai mult, căci el se uită pe fereastră doar noaptea, cu lumina stinsă, de rușine. Bogdan Staicov vede adânc în puținii oameni care trec sau locuiesc pe nefericita stradă. 

Cornelia Varlan ocupă o cameră din casa de vis-a-vis de Bogdan Staicov și în fiecare noapte, după ora trei, se dă jos din pat, se pune cu fața la un perete și discută despre stiluri arhitecturale cu profesori și părinți imaginați. Bogdan s-a hotărât să o răpească pe Cornelia și să o picteze pe fiecare bucățică de piele. 

***
Adriana stă în genunchi, desenează flori pe asfalt și o vede cu coada ochiului pe Cornelia apropiindu-se. Știe cine e, o cunoaște, dar în cele câteva secunde care trec până ajunge în fața ei, fetița își imaginează că femeia e tot ea, o dedublare, o soră identică și înțelegătoare, care vine să îi spună că o iubește foarte tare.
- Ești foarte frumoasă, Cornelia! ii spune fetiţa.
- Mulțumesc, Adriana.
Cornelia nu știe să primească complimente, nici măcar pe cele sincere, de la copii. A avut o zi plictisitoare, lucrează la un magazin de pantofi și își dorește foarte tare să ajungă în casă, să pornească radioul și să se masturbeze cu gândul la tipul brunet pe care l-a văzut într-un supermarket. Și-a pregătit fantezia tot drumul, știe replici, știe cum el o invită acasă și o pune cu fața la un perete. 
- Unde e Grigore, Adriana?
- Nu a vrut să iasă din casă. Mi-a spus că nu mai vrea să se joace cu mine niciodată.
- Să nu mai râzi de el, Adriana. Nu e frumos.
Cornelia Varlan e de cele mai multe ori adultul care îi deschid ușa lui Grigore când sora lui îl închide afară. I-e milă de băiețel la fel cum îi e milă și de sine, de această femeie somnambulă a cărei singură bucurie sunt fanteziile sexuale.

Bogdan Staicov a văzut toată scena, pe Adriana aplecată peste desenele de cretă, pe Cornelia plictisită, le-a ascultat dialogul ridicol, l-a îmbogățit  în mintea lui și a dat pe gât încă un pahar de vodcă. 

****
Puţin oameni deschid uşa unor străini noaptea, iar Cornelia este unul dintre ei. "Păcat că ai deschis uşa" s-a gândit Bogdan când a văzut-o pe fată în cămaşă de noapte. Nu a mai pierdut timpul şi a lovit-o cu pumnul în faţă. Cornelia a leşinat, iar Bogdan a înfăşurat-o răbdător într-un sac.

A chemat un taxi şi s-a urcat cu sacul în spatele maşinii. Şoferul a întrebat doar unde trebuie să meargă, iar Bogdan i-a indicat adresa centrului de copiere la care lucreză. Călătoria a durat zece minute, timp în care a mângâiat-o uşor pe cap pe Cornelia. Fata nu a mişcat deloc, iar lui Bogdan i-a trecut prin minte că poate a ucis-o. 

După ce s-a asigurat că taximetristul a plecat, Bogdan a descuita uşa centrului de copiere cu Cornelia pe umărului lui, a intrat şi a întins fata pe masă. A scos-o din sac şi din cămaşa de noapte, a privit-o câteva minute, i-a mirosit părul şi a început să o vopsească în verde cu palmele lui. Procesul a durat jumătate de oră, măsură de timp prin care Bogdan îşi contorizeză existenţa, iar fata nu a mişcat deloc. Era moartă dinainte ca vecinul ei să o omoare.

Când trupul a fost complet verde, l-a ridicat şi l-a depus cu grijă în cazanul în care se prepară vopseluri. A pornit focul şi a mai aşteptat încă o jumătate de oră până când Cornelia Varlan s-a topit în cel mai frumos verde pe care Bogdan Staicov l-a văzut vreodată. 

*****
De câteva luni plouă în fiecare dimineaţă pe Strada Sfântul Stelian, iar dimineaţa aceasta nu e deloc diferită de altele. Mama Adrianei şi a lui Grigore se uită pentru ultima oară în urmă, la casa în care îi dorm copiii, la biserica de la numărul opt şi la Dumnezeu. Pleacă mai departe singură şi singura care o vede este Violeta Orbu, care se uită la ea, dar se recunoaşte pe sine. Mintea ei este o furtună, nu ştie ce face în faţa casei desculţă pe ploaie, dar parcă înţelege de ce pleacă femeia din capătul străzii.

Bogdan Staicov s-a trezit târziu şi nu a mai avut timp să mănânce. Şi-a pus un sandvici cu salam la pachet, dar l-a scăpat când a ieşit din casă. În faţa lui, pe clădirea de vis-a-vis, a fost instalat un banner mare, printat de el, care prezintă o nouă pastă de dinţi cu mentă. Cornelia s-a întors pe Strada Sfântul Stelian. Doar Grigore a observat că lipseşte, dar nimeni nu a avut urechi să îl asculte. Cine ascultă un băieţel îmbrăcat în haine de fată?

Stropii de apă căzuţi pe bannerul proaspăt printat au făcut ca vopseaua să se desprindă şi să curgă. Bogdan Staicov s-a pus sub geamul Corneliei, a deschis gura şi a aşteptat. Nimănui nu i s-a părut bizar, în zilele în care plouă dimineaţa, se produc pe stradă lucruri insesizabile pentru alţii, dar atât de adânci pentru tine.

Fotografie: Henri Cartier Bresson

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!