duminică, 18 mai 2014

O sală plină de italieni de la ambasadă


Pe femeia care s-a așezat într-o seară în fața mea la Studio am mai văzut-o cândva, la Cinemateca Union. Eram veniți acolo, eu, ea și încă vreo trei oameni, să vedem un reportaj despre un scriitor născut la Iași, fugit la Paris și omorât la Auschwitz, și un film suprarealist, francez, de prin anii '60. Era bătrâna, dar nu foarte, acoperită complet de un palton verde strâns cu un cordon la mijloc, pe cap avea o bască, îi lăsa la vedere doar puțin din ochi și gura. Și-a dat jos basca în timpul proiecției și de sub ea a ieșit cel mai lung și mai alb păr pe care l-am văzut vreodată. Era singură și-mi aduc aminte că am încercat atunci să-mi imaginez cum arată casa în care locuiește, dacă are un câine mic pe care-l plimbă din când în când, dacă a fost vreodată măritată, dacă maică-sa încă trăiește sau dacă am avut vreo colegă în liceu care ar putea să arate așa peste vreo 30 de ani. Toate întrebările astea mi-au venit în cap din nou când s-a așezat în fața mea la Studio. Era duminică și clubul de manele care se află la subsolul clădirii nu-și începuse încă programul.

Am recunoscut-o după basca gri. Avea aceleași haine pe ea, deși afară era mai și prin piețe apăruse cireșele cu 30 de lei kilogramul. Am scuzat-o și mi-am zis că face parte dintr-o categorie de oameni care se îmbracă mereu nepotivit pentru vremea de afară, oamenii care-și bazează deciziile vestimentare pe calendar, fără să se uite pe fereastră. Așa e și ea, cu siguranță, legată bine în platonul ei, ascunsă după bască, singură, așteptând să înceapă un film italienesc. Am auzit-o că râde la spotul de promo al Festivalului de Film European, căci acolo eram, și când bezna a intrat brusc în sala veche de la Studio, și-a dat jos basca și părul ei alb a început să lucească în întuneric ca o singură fereastră luminată a unui bloc de zece etaje.

È stato il figlio e filmul pe care l-am văzut împreună, eu și femeia cu părul alb, căci așa mi s-a părut, că am rămas doar noi doi în toată sala aia plină de italieni de la ambasadă. O poveste suprarealistă dintr-o sărăcie de Palermo, despre moarte, îmbogățire și slăbiciune. Mi-a plăcut mult o scenă de la final, în care o bătrână aparent inofensivă rămâne singurul cap limpede într-un moment de criză, când fiul ei care aducea bani în casă e împușcat de un nepot. Senzațională transformarea prin care trece actrița pe ecran în câteva secunde, uimitoare vorbele care-i trec prin gură, copleșitoare influența pe care o exercită asupra celorlalți. Aș fi dat orice să știu dacă scena a impresionat-o și pe femeia cu părul alb, dacă a empatizat în vreun fel cu bătrâna de pe ecran, dacă ea ar fi avut puterea să fac aceleași lucruri, să spună aceleași cuvinte, să condamne un om nevinovat la închisoare doar ca să se salveze pe ea.

Am pierdut-o din vedere în îmbulzeala de la final. Sigur și-a acoperit părul cu basca și-a putut trece liniștită printre oameni, pe panta aia mică de la ieșirea din Studio care dă așa abrupt în bulevard. Am regăsit-o, totuși, un pic mai încolo, se uita cu ochii care nu i se vedeau în vitrina unei librării, citea cu voce tare, destul de încet, niște titluri de romane noi și-un afiș care anunța venirea la București a unui scriitor român stabilit la Paris încă de pe vremea comuniștilor. "O să mă duc", mi-a spus fără să vrea. "O să mă duc".

Fotografia e făcută la Hotel Discret.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!