sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Draga de ea

Nicicând nu mi se pare mai seducător Bucureștiul decât atunci când cineva-l înmoaie în ceață până jos de tot, la asfalt, îl ține de creștet, de blocurile de 12 etaje din Militari, de moțul Casei Poporului, ușor, cât să nu-i smulgă vârfurile, îl scufundă într-o cană imensă, îl udă bine și-și ține respirația, ca un bebeluș gras la botez, iese șocat, are câteva momente de liniște doar ca să înceapă să urle din toți plămânii bolnavi, să tragă cel mai mare țipăt, doar ca să fie din nou coborât în cana imensă, baia de ceață densă care se lipește de oraș, de străzile lui, de fiecare fereastră și animal slăbănog și de noi, locuitorii săi drepți sau nedrepți. Am intrat azi, direct din laptele de afară, într-un Billa de pe Ferdinand, unde orice zgomot era strivit, nu se auzea nimic, un bătrân trăgea de o rolă de pungi, încerca să desprindă doar una, un copil repeta tot ce spunea maică-sa, doi angajați făceau inventarul cutiilor de pomelo, o bătrână pipăia roșii, totul în cea mai grea liniște, neîntreruptă nici măcar de conserva de ton pe care am scăpat-o pe jos la raionul din care făcea parte, nici de femeia care trăgea greșit de o ușă de frigider, nici de un pula mea, pe care l-am strigat undeva între detergenți, doar ca să mă asigur că, uite, mai trăim și noi, oamenii ăștia din supermarket, nu s-a confirmat, acolo nu cred că trăiam niciunu. Am ieșit cu punga plină în stradă, era să calc pe un cățel vagabond, ținut totuși în lesă de un băiat care-l strica pe animăluț Ionuțe, băi Ionuțe, nu mai trage. Ce drăguț mi-am spus, nu m-am gândit niciodată că numele meu poate să fie și nume de câine, doar Paul îmi sună a nume de animal, un șoricar cu numele Paul, cu picioarele strâmbe și cu botul lung. Afară orașul continua, cu toate zgomotele, cu tot noiembrie, ieșea abur din canale, cum a ieșit și aseară, în față la Howard Johnoson, unde o domnișoară brunetă, înaltă, aranjată, își prinsese tocul pantofului somon într-un grilaj de aerisire, ce scenă, vreo patru paznici erau în jur, ea stătea rezemată de perete, cu un picior desculț, ca un flamingo, demnă, nici nu se uita la indivizii care trăgeau de pantof, privirea ei era dreaptă, ca și cum ar vorbi cu cineva din fața ei, să aveți grijă să nu-l rupeți, domnii mei, atât spunea, draga de ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!