duminică, 7 iunie 2015

Zorica

M-am urcat în tramvai cu o fată care, până să ajungem la prima stație, s-a prins cu mâinile de bare și a devenit candelabru. Noi am început să existăm în jurul becurilor crescute pe pielea ei, a cristalelor albastre care-i reflectau lumina, să ne foim pe scaune, să ne ștergem transpirația, să tremurăm când tramvaiul lua o curbă, să ascultăm clinchetul candelabrului. Era iunie, bulevardul care duce spre Casa Poporului era închis de polițiști, un bărbat cu șapcă îi înjura, morții voștri de javre, avea niște acte în mâini care-i demonstrau nevinovăția, polițiștii îl ignorau și fata care nu devenise încă ce trebuia să devină, fata pe care am lăsat-o câteva minute mai târziu să urce prima în tramvai, privea toată scena, toată zona aia clocotitoare de la Piața Unirii, cu înțelegere. „Nu am să uit niciodată cele trei femei care stăteau pe o bancă lipită de o casă cu un pod mansardabil și împachetau șosete albe. Le strânseseră de pe sârma de rufe legată între un burlan al casei și gardul care separă grădina lor de grădina vecinilor, un cuplu pe la vreo patruzeci de ani, amândoi profesori universitari. Era tot așa, o zi ca astăzi, lumina era pe sfârșite și soarele slab ajungea pe fețele celor trei femei doar filtrat de frunzele unui măr bătrân, mâncat de ființele care-și duc viața prin scoarța copacilor nedați cu var. Vorbeau despre Zorica, o verișoară de la Cluj, a cărei plăcere supremă era să meargă cu trenul până la Blaj în fiecare sâmbătă și să se uite cum apele Târnavei Mici se întâlnesc cu apele Târnavei Mari. Zorica era o femeie-statuie, putea să se transforme în piatră, și nicio altă statuie din lume nu privea împletirea a două ape cu atâta durere cu cât o privea Zorica. Într-o sâmbătă care nu se anunța a fi diferită de alte sâmbete, Zorica nu a mai avut chef să devină om și a rămas statuie pentru totdeauna. E și acum acolo unde se întâlnesc Târnavele, iar cele trei femeie se mai duc la ea, o spală și îi acoperă sânii cu flori galbene, o jelesc și încearcă să înțeleagă decizia Zoricăi într-o lume în care nu-și înțeleg nici măcar propriile decizii. Nu am să le uit niciodată pe aceste femei care strângeau șosete de pe sârmă și o plângeau pe o altă femeie”. Fata-candelabru a terminat de spus povestea când tramvaiul a început să urce dealul de lângă Parcul Carol înspre Autogara Filaret. „Cine a mai văzut candelabru care vorbește?”, a strigat vatmanul când am ajuns în stație. „Ia, toată lumea jos” ne-a spus nouă, călătorilor, s-a ridicat și ne-a împins pe rând afară. Stăteam lângă tramvai și mă gândeam la soarta fetei-candelabru, la Zorica și cele trei femei, când șoferul a tras, rând pe rând, draperii la fiecare geam, și a plecat cu tramvaiul în care se afla fata-candelabru direct spre Blaj, să caute statuia și să-i înțeleagă decizia.

Un comentariu:

  1. Text de proză poetică.Promițător.Mai aștept și alte creații la fel de sensibile despre cotidian.
    Ionel

    RăspundețiȘtergere

Exprima-te!