miercuri, 27 ianuarie 2016

...

Intram în curtea liceului, era plină de iederă, în mijlocul elevilor stătea bunică-mea, frumoasă, înaltă, purta niște pantaloni bej evazați, sandale cu toc, era tunsă scurt și tânără, avea două dungi negre făcute cu creionul în colțul ochilor, se învârtea cu mâinile larg deschise în jur, își desena cu degetele poalele unei rochii imaginare, acolo între elevi, în curtea liceului, primăvara. Printre ochii care priveau spectacolul erau și ochii maică-mii, adolescentă, îmbrăcată în sarafanul pe care îl poartă și în poza de la finalul clasei a 12-a, cu bentiță pe cap, cu părul negru și cu ochi căprui, cu o boabă de zăpadă lângă fiecare pupilă, râdea. Am luat-o de mână, să plecăm, i-am zis, și a început să plouă, ne-am urcat în primul troleibuz, erau anii ’70 și se întâmplase așa de puține lucruri pe lume. Am coborât în Piața Sfatului, râdeam, de noi și de ploaie, de glugile pe care le aveam la geci, de ghiozdane, eram din nou elevi, amândoi în același timp, eu nici nu mă născusem, maică-mea era o fetiță și eram împreună. Ne-am pierdut pe vreo străduță mai înaltă, în dreapta se vedea orașul portocaliu, în stânga creștea un hotel, am intrat în holul plin de marmură, metal, oglinzi și plante exotice, arăta ca o recepție din New York despre care am citit că o să fie demolată, o operă de artă, maică-mea elevă. Mi-a povestit de bunicii ei, de părinți, am zis că o conduc până acasă căci doar la 7 trebuie să fiu în față la muzeu, acum e doar 6. Ce bine că mă duci acasă, mergem pe jos, altfel ar fi trebuit să mă urc într-un tren care ocolește tot dealul, maică-mea locuia în vârful dealului, într-o casă cu balcon și o grădină de trandafiri. Ne-am continuat plimbarea, nu mai recunoșteam orașul, ne-am rătăcit printre fântâni, se aglomerase, se înseninase, am crescut dintr-o dată, creșteam și creșteam, capul mi-a ajuns printre crengile copacilor, maică-mea a rămas jos, îi vedeam părul, bentița, ochii, zăpada, blândețea, gura, infinitul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!