duminică, 24 aprilie 2016

...

Era încă soare când, în fața Liceului Maghiar, mi-am dat seama că sunt îmbrăcat într-o salopetă albă, imprimată cu siluete naive de păsări și că ăsta nu e un vis, e viața reală. Spre mine venea un țigan care ducea în spate vreo 30 de mături din nuiele și m-am gândit că dacă se uită în vreun fel la salopeta mea, mă întorc și mă îmbrac cu altceva, deși știam că nu aș mai fi ieșit din casă. Țiganul a trecut pe lângă mine fără să-mi arunce o privire, doar câteva dintre nuielele măturilor lui m-au împus și s-au șters de salopeta mea, semn că nu visez, că totul se întâmplă și că norii ăștia grași de pe cerul Bucureștiului mai sunt văzuți și de alții. Gândul mi s-a confirmat când mi-am scos telefonul din buzunar și într-un gest mecanic am deschis Instagramul, iar prima poză era o poză a cerului, mai roz în realitate decât pe ecranul meu. Am mers mai departe, pașii îmi erau ușori, bulevardul era gol și iedera pornise deja în misiunea anuală de a înghiți, sufoca și măcina Bucureștiul, ca un șarpe care-și strangulează încet, dar sigur, victima. Și ce sfârșit onorabil, să dispari sub splendoare. Nu merităm niciunul așa ceva. Pe strada Lirei, o femeie de vreo 50 de ani care m-a dus cu gândul la părinți, dar nu ai mei, ci la părinții colegilor mei de clasă, scotea din portbagajul unei mașini o plasă de la Billa plină cu roșii, care a cedat și a colorat strada într-o întâmplare care mi s-a părut revelatoare. Nu am ajutat-o să le strângă pentru că nu mi plac deloc roșiile și am intrat direct la Aiurart unde pe scară era un câine mic, tuns, foarte trist și cu ochii murdari, pe care am stat să-l mângâi ca să nu trebuiască să vorbesc direct cu proprietara galeriei și cu artistul care blocau intrarea. După ce mi-am făcut curaj, le-am spus bună seara și am intrat, m-au rugat să citesc și micile plachete cu texte aferente fiecărei lucrări, sigur că fac asta, da, da, mulțumesc, m-am dus direct în mansardă unde am ieșit pe terasă, am văzut o scrumieră și mi-am dorit din nou să fiu fumător. Cerul era tot acolo, deasupra mea, dădea formă orașului și nu mă apăsa deloc. Ce departe e depresia, m-am gândit, cum să fii supărat într-o seară așa de fermecătoare, nu te lasă peisajul natural, și era adevărat, acoperișurile de tablă din jur erau extrem de ademenitoare, ce mi-ar fi plăcut să fiu pisică, să plec pe ele, să ajung în curțile oamenilor pe care nu-i cunosc, să fie dezbrăcați, să-și petreacă orele așa dezbrăcați și eu să mă uit la ei cât mă ling pe buze, poate să-mi strige pis pis pis, să nu le fie rușine că-s dezbrăcați și să mă bucur de goliciune, să plec mai departe și să nu-mi pese, sunt o pisică pe un acoperiș de tablă care nici măcar nu e fierbinte pentru că e doar o seară de aprilie și soarele nu are forță să încălzească metalul.  Am plecat de la Aiurart direct spre strada Plantelor și undeva pe Pache Protopopescu am simțit din nou cum în mine se întâmplă explozii, se cutremură pământuri și nu știu cum să le scot de acolo, să le pun pe o foaie de hârtie și să le dau un sens, dar s-a făcut verde la semafor și pe partea cealaltă era un tip pe care l-am cunoscut în facultate la un fel de workshop, genul de om de care nu-ți place din prima clipă deși tu îți spui că trebuie să dai numai dragoste în jur și că toți oamenii sunt la fel, dar pe unii pur și simplu nu îi placi și îi înjuri în gând, chit că pe fața ta se citește doar prietenie. L-am evitat și am rămas hipnotizat de un alt calcan plin de iederă, am scos telefonul să-l pozez și pe stradă venea un domn pe o bicicletă, l-am prins și pe el în cadru, fericire, un băiat într-o salopetă cu păsări are nevoie doar de un iPhone și de un filtru potrivit ca să pară că.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!