joi, 22 decembrie 2016

Undeva în București trăiește o femeie și femeia are o maimuță



Troleibuzul traversa Piața Universității când X încetase, din nou, să mai existe. Deasupra Bucureștiului, cerul serii dădea un spectacol obișnuit: ca un cearșaf alb pus la spălat din greșeală cu rufele colorate, nu mai era doar roz, sau doar gri, sau doar albastru. Era un pic din toate, în fiecare secundă altfel, o cafea pe suprafața căreia barmanul desenase din spumă o inimioară, iar o linguriță o mutilase dintr-o singură mișcare. Câteva telefoane erau îndreptate spre cer, imortalizându-l pe Instagram sub hashtag-urile #cloudporn #bucharest #summersky. Pe la Obor, un alcoolic întins pe iarbă a văzut cum o mână imensă iese dintre nori și îi arată degetul mijlociu. A vrut să spună cuiva, dar nimeni nu a stat să-l asculte, așa că a adormit. Când s-a trezit, uitase. Neființa lui X durase doar câteva secunde.

I se întâmpla tot mai des să nu mai fie. Într-un magazin de reparat telefoane de pe Maica Domnului, când a plătit 500 de lei ca să-și schimbe ecranul și bateria iPhone-ului. Pe bancheta din spate a unui Uber după o operație la dentist prin care medicul îi introduse 1,3 grame de os BIO în mandibulă. La Mega Image, la raionul de brânzeturi, când alegea între un iaurt cu 2% grăsime și un iaurt cu 4% grăsime. Dispărea pur și simplu. Nu mai avea nicio conștiință de sine. Totul se întrerupea brusc, fără niciun semn prevestitor, fără nicio greutate. Nu mai simțea nevoia de a scoate telefonul din buzunar, de a deschide aplicația de Facebook și de a derula ecrane cu degetul. Nu se mai gândea că ar trebui să ceară o mărire de salariu. Perspectiva iminentă a unei boli ereditare era istorie. Chipurile care îi apăreau noapte de noapte în somn nu mai erau nici măcar o amintirie. Presiunea vieții pe pământ se dizolva, era supt într-un vid, iar în urma lui nu rămânea nimic. O clipă de neatenție universală pe care cineva o remedia rapid. Disparițiile lui X erau de scurtă durată, încheiate mereu într-un amestec de șoc, regret și curiozitate. „Unde am fost?”, se gândea. „Unde căcat am fost?” Dar gândurile acestea îl părăseau rapid, le îndepărta cu mâna, ca femeia dintr-o reclamă la Nurofen, care printr-o singură piruetă de balerină ia toată durerea.

Deși își propusese să coboare la Teatrul Național, mica lui excursie în lumea inexistenței l-a forțat să mai meargă vreo două stații. A coborât la Cișmigiu și a luat-o pe Brezoianu. Clădirea de lângă Palatul Universul, până nu de mult o ruină, era renovată. Două statui de pe fațadă, un bărbat și o femeie, i-au atras atenția. Erau dezbrăcați și aveau aripi. „Ce păcat că sunteți doar niște busturi”, s-a gândit. „Întotdeauna mi-am dorit mai mult de la statui”. A mers până la Sala Palatului, a ieșit în Calea Victoriei, a tăiat-o pe lângă Ateneu și s-a oprit la semaforul de pe Magheru. Era roșu pentru pietoni și o fetiță se urca în poala statuii lui George Enescu. X repeta în cap instrucțiuniile primite de la Y.

- După Cărturești faci stânga, dupaia e primul gang pe dreapta. Intri și cauți fostul internat. O să iasă el la tine, tu întrebi dacă aici a fost o școală de maici și o să înțeleagă. Vezi că e cam freaky, dar na, e mai ok ca un dealer din Ferentari.
- Păi și dacă nu iese?
- O să iasă, că ăsta e jobul lui. Să ai bani mărunți, că nu dă niciodată rest. Dacă te întrebă de unde știi de el te faci că nu înțelegi.

Era prima dată când cumpăra iarbă direct de la un dealer. Până acum lua prin intermediari: vreo colegă de la facultate, vreun programator de la birou. Nu mai fumase de mult, dintr-o seară de la Control când i se făcuse rău. Era cu un grup mai mare și ieșiseră din club pentru un cui. S-au oprit pe o străduță spre Eforie, fix lângă un zid pe care cineva scrisese o poezie a lui Arghezi. Voiam să pleci, voiam să și rămâi. A pozat-o și a pus-o pe Instagram, cu hashtag #tudor. Băuse deja vreo două beri și vreo două pahare de vodkă cranberry, suficient cât să-i pună capac, mai ales în combinație cu iarbă. A tras doar un fum și a simțit cum i se face rău. Jointul a mai ajuns de vreo două ori la el, dar a refuzat. Discuția era amuzantă, i-ar fi plăcut să aibă o intervenție inteligentă, dar nu a fost în stare. Două fete se sărutau lângă el, le-a spus că le iubește, toată lumea a râs și asta a fost. S-au întors în club și în aglomerație s-a pierdut de grup. S-a dus acasă și a vomitat.

Palmele îi transpirau. Găsise ușor gangul, trecuse pe sub o arcadă și ajunse într-o curte de beton spre care dădeau ferestrele blocurilor din jur. Un bebeluș plângea, cineva cocea vinete, afară se lăsa întunericul. „Ce internat, tată, că aici stau oameni”. Locul era o fundătură. „Am greșit, nu are cum să fie aici”. Se întoarse și porni spre ieșire, dar o voce îl opri.

- Nu aveți voie aici. Pe cine căutați?

La una dintre ferestre, o femeie fuma. Avea o pereche de ochelari de soare la ochi deși nu era soare.

- Scuze, caut internatul, da’ cred că am greșit.
- Ah, internatul, a spus femeia și a tras un fum din țigară. E acolo.

A arătat spre o ușă de tablă pe care X nu o văzuse. Avea unghiile albastre.

- Deci să intru pe aici?
- Da, da, hai că n-am timp.

La geam, lângă capul femeii apăru un cap de maimuță. Luată prin surpindere, ochelarista scăpă un țipăt scurt și dispăru, cu tot cu animal, după perdea.

- Bă, să-mi bag pula. Unde am ajuns, se întrebă X.

Fără prea multă convingere, apăsă pe clanță. În fața lui, ca un covor derulat cu talent pentru turiști de vreun comerciant în bazarul din Istanbul, s-a deschis o grădină verde. „Ce petrecere mișto aș da aici”, s-a gândit și a închis ușa în urma lui.

Alei pietruite, mărginite de un gard viu, șerpuiau prin gazon spre o biserică fără clopotniță. Câteva tufe de hortensii spărgeau linia labirintului. Grădina era îngrijită, dar clădirea nu. Pereții erau plini de graffiti și igrasie, geamurile sparte și acolo unde părea că a fost cândva o ușă impresionantă era acum doar o altă ușă de tablă. Mirosea a pișat. Îmbărbătat de descoperire, X s-a apropiat de unul dintre geamuri. Fața lui a întrerupt reveria unui bătrân așezat într-un fotoliu. Privea spre un vitraliu din tavan, direct în ochii unui Iisus încruntat. X tuși, iar bătrânul sări din fotoliu.

- Ai câștigat! Gata, ai câștigat!

Se clătină și se frecă la ochi. Părea să-și revină dintr-un vis. X tuși din nou și bătrânul se uită spre el.

- Nu aveți ce căuta aici, strigă. Cine sunteți?

Din buzunarul de la piept al cămășii pe care o purta scoase o pereche de ochelari de soare. Și-i puse la ochi și se apropie de fereastră. „Alt nebun”, se gândi X.

- Bună seara. Aici a fost cumva o școală de maici, întrebă.
- Ah, da. O școală de maici, da. Aici a fost o școală de maici. Haideți la intrare.

X ocoli clădirea și se opri în fața ușii de tablă. De după ea apăru bătrânul cu ochelari de soare. Era foarte înalt și într-o mână avea o trusă de scule. Băiatul făcu un pas înapoi.

- Haideți să ne așezăm aici, vă rog, spuse bărbatul și arătă spre o bordură.

Deschise trusa de scule și în ea, în mai multe compartimente, erau pliculețe cu iarbă.

- Deci spuneți-mi, care ar fi problema, îl întrebă pe X.
- Problema? Nu e nicio problemă, aș vrea niște iarbă, spuse.
- Da, asta îmi pot da seama. Dar pentru ce ați vrea niște iarbă?
- Ca să mă sparg, răspunse X și pufni în râs.

Bătrânul nu schiță niciun gest. X se opri.

- De ce vreți să vă spargeți, domnișorule?
- Cum adică? Nu știu. Ca să mă distrez.
- Haideți, știm amândoi că nimeni nu folosește droguri doar ca să se distreze.

„Ce e cu moșul ăsta, frate. Face psihanaliză acum cu mine? Să-mi dea căcatul ăla de iarbă”. Bătrânul continuă, ca și cum îi auzise gândurile:

- Drogurile sunt doar un refugiu. Nu trebuie să fii foarte inteligent ca să-ți dai seama de asta. Sunt sigur că știți. Am să vă dau ce vreți, dar aș vrea să aflu ce problemă aveți, ca să vă ofer cea mai bună soluție.
- Problemă? Chiar nu am nicio problemă. Adică nu sunt bolnav, nu am cancer sau ceva. Îmi place iarba.
- Dar nu trebuie să aveți cancer. Nu asta am spus. Mă refer la o problemă emoțională. O problemă psihică. Toți avem asta. Ce vă frământă?
- Nu-mi place deloc să muncesc. Se pune?
- Se pune, dar asta nu e o problemă. Asta e lene.

„Haide tataie, mai ești și ironic”. Bătrânul continuă:

- Sunteți într-o relație?
- Nu, de ce? Sunteți interesat, spuse X și pufni, din nou, în râs.

Bătrânul se ridică.

- Îmi cer scuze, spuse X.
- Sunt foarte mulți băieți ca dumneavoastră care vin la mine. Tineri, siguri pe ei, puși pe glume, care cred că bătrânețea și întrebările mele sunt motiv de mișto.

Din buzunarul pantalonilor scoase un briceag. X sări în picioare.

- Nu, eu nu cred asta. Mă scuzați, chiar nu am vrut să...
- ... dar ei nu înțeleg că tot ce vreau e să-i ajut să aleagă cea mai bună marfă.

Bătrânul se apropie de o tufă de hortensii și tăie una.

- Înțelegi, îl întrebă zâmbind pe X în timp ce rotea floarea între degete.
- Înțeleg, da. Mă scuzați.

„Băi frate, ce căcat e cu ziua asta”.

- Deci, vă mai întreb o dată și gata, căci și eu mă grăbesc. Care e problema?
- Păi, bun. Problema e că... Cum să zic. Problema e că uneori dispar.
- Interesant. Continuați.
- Am momente în care nu mai exist. Adică mi s-ar putea întâmpla chiar acum, cât stăm de vorbă. Să dispar în mijlocul propoziției și dupaia să revin peste câteva secunde. Mi se întâmplă tot mai des.

Bătrânul se aplecă spre trusa cu iarbă și scoase dintre compartimente un carnețel. Îl răsfoi și spuse:

- Uitare de sine. B5.

Scoase un pliculeț cu iarbă și i-l întinse lui X.

- Vedeți ce simplu a fost? Costă 80 de lei.
- 80? Credeam că e 60.
- Da, 60 e iarba. Consilierea e 20. Sper că aveți mărunt.

Bătrânul pufni în râs. X nu mai spuse nimic și scoase banii din buzunar.

- Știți pe unde se iese, da?
- Da, da, știu.

„Oare să-l întreb care-i faza cu maimuța?”

- La revedere. V-aș spune că o să ne mai vedem, dar nu cred.
- Da, păi să văd cum e marfa și vorbim dupaia.

X porni spre ieșire. În urma lui, peste grădină, bătrân, biserică, hortensii, Bucureștiul se întuneca. ”Chem un Uber, nu mai am chef să merg pe jos”.

Acasă, își pregăti un joint. Nu știa să-l facă cu mâna și folosea un aparat de rulat. Nu a pus multă iarbă, îi era frică. Întâlnirea cu bătrânul îl tulburase. La primul fum nu a simțit nimic. La al doilea, picioarele au început ușor să-i dispară. Nu îl dureau, pur și simplu dispăreau. „Ce căcat”, se gândi și mai trase un fum. Dispariția continuă, se întindea spre burtă. „Ce mi-a vândut nebunul ăsta?”. Corpul îi devenea nimic sub ochi, dar gustul țigării nu-l lăsa să se oprească. Mai trase un fum, și încă unul și încă unul. X dispăru de tot.

Într-o grădină din București, înconjurat de iederă ca într-un un crater al unei bombe de care toată lumea uitase, bătrânul înalt se pregătea de încă o noapte în biserica fără clopotniță. Fotoliul în care îl găsise X era înconjurat de zeci de lumânări ale căror flăcări pâlpâitoare ajungeau până la vitraliul din tavan. Iisus părea că se mișcă. Bătrânul se așeză în fotoliu și își scoase ochelarii de soare. În ochii lui, lumea părea un caleidoscop continuu. Fixând figura din vitraliu, spuse:

- Ți l-am mai salvat pe unul. Acum e rândul tău.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Exprima-te!